Stiam ca o sa ploua. Cand am iesit din metrou, am simtit mirosul de praf ud si l-am adulmecat cu drag pana am ajuns la suprafata.

Am pasit calm prin ploaie, pe strazi aproape goale. Adia vantul, iar parul ma biciuia usor pe umeri si, din cand in cand, pe fata. Imi flutura rochia, rochia aia albastra, scurta, dar nu am mai tinut de ea. Oricum, curand s-a domolit, sub greutatea picurilor de apa cu care se imbibase.

Am ocolit, sa ajung acasa pe alei intunecate si pustii. Am incetinit pasii, mi-am arcuit spatele ascultand tunetele, lasand capul pe spate, cu pleoapele si buzele intredeschise, sa ma las sarutata de stropii reci.

Am mers cu barbia sus, sa simt ploaia pe gene, pe obraji, pe gura. Ma uitam in jos cand mai fulgera, sa imi privesc reflexia in asfaltul ud, inaintand neclintita.

aDmZEVw_700b

Dream on

Luni, pe la pranz, am avut un vis. Se facea ca eram in fata oglinzii din baia lui. M-am apropiat sa ma privesc, iar oglinda s-a scurs in chiuveta, micsorandu-se intr-un disc, cat sa imi incadreze fata.

Dintre genele pleoapelor intredeschise ale ochiului stang se iveste o lacrima verde, ce s-ar fi scurs din iris daca nu ar fi parut aproape solida.

Deschid ochii larg, ma apropii mai mult de reflexia mea si, cu o penseta, intep lacrima, apucand si tragand afara incet un vierme lung si subtire. E verde crud, cu dungi marunte si subtiri, galbene si negre.

Cu miscari lente si plina de fascinatie, ii scot afara rand pe rand pana cand membrana umeda care ii imbraca este absorbita inapoi in sclera, ca si cand lacrima nici n-ar fi fost.

Ramane in locul ei doar senzatia unei intepaturi reci.

(Mi-a amintit de un vis in care ma priveam din exterior. Ma vedeam din spate stand pe scaun si imi urmaream reflexia din oglinda de pe birou. Aveam buzele cusute si ochii inchisi. Tocmai terminam de insailat si cea de-a doua pleoapa.)

Tomnatic

Pe zi ce trece se priveste cum devine din ce in ce mai mica. E aproape de capatul de sus al tocului usii. Nu, e doar pana la intrerupator. Apoi intra sub birou, atingandu-l usor cu crestetul, fara sa se aplece macar. Dupa aceea poate trece cu usurinta pe sub scaun. Noaptea doarme intr-unul dintre papucii de blana, imbracati in fetru albastru, pe care i-i facuse bunicul, cand era mica. Ziua se leagana ca-ntr-un hamac intr-o lingura de lemn. Intr-un final, se adaposteste intr-o scoica de pe pervazul balconului.

Trece vara, vin ploile lui septembrie, cad frunze si invelesc scoica, din care cineva sau ceva mai scoate din cand in cand doua maini maruntele, sa prinda in causul lor cate-o picatura de apa. Vine iarna, cochilia e infasurata in zapada, tremurand sau framantandu-se firav la cateva zile.

Oare la primavara va mai ramane ceva, sa iasa afara sa isi incalzeasca oasele?

Oare la primavara va creste din nou, ca toate firele de iarba?

„De ce eu sunt eu?”

„Se cuvine însă să căutăm straniul şi uimitorul în lume, iar nu în noi înşine. Dacă iscodim ceea ce zace în noi şi ne gândim atât de îndelung la noi înşine, ajungem să fim nefericiţi.”

– din Fortăreaţa albă, de Orhan Pamuk

„Asta e ceea ce conteaza.”

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 804 alți urmăritori