Acum cateva saptamani am plecat de dimineata de acasa. Mi-am pus castile in urechi, m-am urcat intr-un 168 (sau 368…) si m-am cuibarit pe un scaun, langa geam.

Imi place sa privesc oamenii de pe strada, sa le vad mersul si chipurile. Imi place sa vad zambete. Stii cat de rar e un zambet…? Mai ales asa de dimineata… Abia la Berzei am vazut primul suras, pana acolo doar oameni posomorati, cu fetele ingreunate de griji…

Si cu ce sunt eu mai buna? Eu am zambit? Da… Dar primul meu zambet din acea zi a fost gresit, pentru ca gandul care mi l-a pictat pe fata a fost si el gresit, la randu-i. Zambet gresit, privind in gol la un geam aburit…

Intr-un final ajung in Romana, ma ocup de ce aveam de facut pe acolo si vine momentul sa ma intorc acasa. Nu era o zi grozava, era chiar cam posomorata, zi din aia care te imbie la somn. Dar am preferat sa las autobuzul si sa ma plimb. Am luat-o spre Universitate, cu pasii mei normali*, evitand picaturile de apa si amintindu-mi, zambind iar gresit, cat de mult am vrut acum nu foarte mult timp sa ma rasucesc pe calcaie si sa o iau repejor in directia opusa, cam prin aceeasi zona.

Am ajuns la trecerea de pietoni de la Intercontinental. Stand pe „malul” cu Sala Dalles, avem vis-a-vis a window in the sky. O stii? Daca nu, priveste in sus, un pic inspre dreapta, data viitoare cand esti acolo. La ultimul etaj nu mai exista tavan, iar prin fereastra cu ramele geamului frante se vede direct cerul. E frumoasa cand e doar un pic de soare si cativa nori se plimba prin cadrul ei…

Am traversat, iar de la Universitate am tot mers pe Regina Elisabeta, pe partea cu parcul, si apoi tot inainte pana la Eroilor, unde m-am urcat in sfarsit intr-un autobuz.

Ma uitam in sus imbatata de culorile toamnei si de cum era trasata fiecare creanga a copacilor pe langa care treceam. Recunosc, de multe ori ma las trasa in jos de griul cladirilor si al asfaltului. Dar e grozav sa te uiti in sus si sa zaresti ceva nou prin locuri prin care ai trecut de atatea ori. Poate un anumit model pe o cladire, poate un balcon plin de flori, poate o gradina pe vreun bloc, poate doar copacii de pe marginea drumului sau cerul… Tu cat de des privesti lumea altfel decat o faci de obicei?

 

Vorbeam ieri cu Andrei (unul din Andrei) despre fericire. El vedea fericirea ca pe un tel. Si pana nu acum mult timp, la fel o vedeam si eu. Dar fericirea e in chestii marunte. Si nu e o destinatie, e un drum si fiecare se bucura de el cum stie. Un drum catre ce? Naiba stie, dar keep on walking!

E urat (si i-o repet si lui acum) sa privesti drumul ca simpla supravietuire pana la destinatie (= fericire, pentru el). Cati ani or sa treaca pana te vei putea bucura de ceva? Si daca vei trai amortit, cum vei mai sti sa te mai bucuri la fel?

E si mai trist sa vezi mai intai partea goala a paharului sau partea urata a lucrurilor sau a oamenilor. Sa te astepti la ce e mai rau (in fond, nu se spune ca cel fara asteptari nu poate fi dezamagit?), iar daca apare ceva bun sa te minunezi si sa il privesti ca pe ceva nefiresc, chiar magic. Si sa nu vrei sa stii de ce e si ceva bun acolo, ca daca partea buna are o ratiune, nu mai este din greseala si ar trebui sa fie parte din firesc. Si ar trebui sa speri la mai bine, sa te astepti la mai mult… si ai ajunge intr-o zi dezamagit. Dar de ce nu ai face-o?

 

Nu stiu de ce, nu stiu de unde si nu stiu cum, de cand ma stiu eu zambesc din nimic si observ detalii frumoase in… orice! Cand fumezi iarba si aceasta isi face efectul, percepi altfel lumea. Tin minte iarna trecuta cand eram intr-o seara pe la Romancierilor cu cineva caruia ii era rau de la ce fumase si imi tot zicea ce frumos straluceste zapada. In seara aia eu nu am avut timp sa ma bucur de zapada, fiind prea ocupata sa trag de sanie si de el. Dar in mod normal, eu as vedea cum straluceste zapada si m-as minuna din cauza ei. Fara sa fumez ceva.

Ultimul moment de acest gen a fost duminica seara, cand asteptam pe cineva in statie la mine. Si am ajuns prima. Si cat am asteptat m-am uitat la copacul din dreapta mea. Crengi si frunze impletindu-se cu cele ale copacului din stanga si mai in stanga… Eh, si la „mai in stanga” am ramas locului. Era un copac luminat de felinar din spate. Si crengile erau negre-negre si frunzele aramii erau luminate. Si adia vantul. Lumina prin ele, luminand si ele in culori de foc. Aveam aparatul foto la mine, dar stiam ca nu as putea surprinde intr-o poza ceea ce vedeam atunci. Asa ca am ramas bucurandu-ma de ceva nebagat in seama de majoritatea oamenilor pana cand a venit si persoana asteptata.

O singura chestie de genul o fac in mod obisnuit, dar nu neaparat si constient. Ma uit la cer seara/noaptea. Caut luna. Caut stele. Si ma bucur cand le zaresc.

Poate iti pare ciudat felul meu de a fi. Poate ca sunt nebuna. God knows I’ve given myself plenty of reasons to question my own sanity! Dar imi prefer nebunia daca pot zambi din cauza a ceea ce este in jurul meu. Daca atunci cand ma simt singura reusesc sa zaresc stele. Daca atunci cand sunt ingrijorata incepe sa ploua. Daca atunci cand sunt trista e o zi plina de nori. Daca atunci cand sunt fericita… ploua. Nu am nevoie de soare ca sa ma simt bine, nu am nevoie de ceva anume pentru fiecare stare. Orice sentiment m-ar incerca, gasesc ceva care sa ma faca sa zambesc.

 

 

PS. (un PS cu tenta de spam)

Putine lucruri sunt constante in felul meu de a fi. Acesta este unul dintre ele. Celalalt (da, doar doua!) este ca ma adaptez relativ usor la orice. Daca vreau. Si acel vreau este influentat de cat trebuie sa sterg din mine si sa reinventez. Si nu, nu e un schimb de masti. Tot eu raman, pentru ca eu sunt fiinta care a trecut prin ce a avut de trecut pana in punctul x, in care ori stagneaza dandu-se cu capul de peretele din fata ei, ori se adapteaza si gaseste o cale sa il escaladeze. Si e mai usor sa ma adaptez, desi cu siguranta nu ma voi adapta cum se asteapta sau vor ceilalti. Nu ma mai luati cu „dar asta nu esti tu”, „tu nu te porti asa” si alte replici de genul. Asta sunt, asa sunt. Pur si simplu ma vedeti din alt unghi, in alta situatie. Si, recunoasteti, de cele mai multe ori va place ce vedeti.

 

PPS.

Nu, a te adapta nu e aceeasi chestie cu „taci si inghite”. Dupa cum zicea si Mamaie, o sa am de suferit pentru ca sunt „rea de gura”. Si prin asta ea intelegea ca vorbeam si cand stiam ca ar trebui sa tac. Pentru ca nu pot sa tac.

*eu rareori merg incet; de obicei, si daca ma plimb, merg repejor.