Posts from the ‘Orasul Haotic’ Category

Weeping willow, sleeping woman

În general evit să stau singură la masă. Sau să beau singură. Dar iată-mă la o masă cu doar un scaun, o masă îngustă, atât de îngustă încât abia au loc pe ea o sticlă de vin, un pahar cu picior şi palmele mele în jurul acestuia. E lucrată cu minuţiozitate, dar cumva parcă prea în detaliu pentru o masă de grădină. În schimb, scaunul e simplu, din lemn şi metal, cred că se poate şi plia, ca mai orice scaun de grădină obişnuit.

Mă aflu într-o curte înconjurată de un gard înalt, îmbrăcat în iederă. Pe jos totul e acoperit de iarbă proaspătă, îngrijită şi nu tocmai înaltă, deşi nu cred a fost tăiată vreodată. Un covor verde cu o singură gaură: sub masă e un petic de pământ, răscolit probabil de picioarele celor care au stat aici înaintea mea.

Curtea e mică şi are un singur copac, sub care stă adăpostită masa. E o salcie plângătoare, întristată probabil de distanţa dintre ea şi orice sursă de apă.

Îmi umplu paharul. Iau o singură gură şi apoi îl aşez la loc, cu grijă. Niciodată nu am reuşit să beau vinul altfel decât luând câte o gură, din când în când. Niciodată două sau mai multe, niciodată ca pe apă.

Se aude un tunet în depărtare. O să plouă. E iunie, una dintre cele două cele mai ploioase luni din an. Măcar atât tot am reţinut când am învăţat despre climă.

În scurt timp începe să picure, dar salcia de deasupra îşi ia în serios rolul de umbrelă.

Mai iau o gură de vin şi îmi scot picioarele din pantofii mereu incomozi, degetele celui stâng îngropându-se lent în praful cald de pe peticul de pământ de sub masă, în timp ce celelalte cinci degete mângâie vârfurile reci ale firelor de iarbă din lateralul acesteia.

Ploaia se înteţeşte şi începe să se scurgă pe ramurile salciei, poposind din când în când şi în paharul meu, plin pe trei sferturi acum. E apă curată, însă. Şi privesc cum, din aproape negru, lichidul din pahar se apropie din ce în ce de un rubiniu închis.

Începe să adie vântul, nu prea tare, doar suficient cât să fiu invadată din când în când de câte un ram mai lung.

Paharul s-a umplut. Îl ridic spre salcie în semn de noroc şi beau din el fără pauză, fără suflare, până îl golesc. Îl umplu iar, dar doar pe trei sferturi, să îi las loc şi ei. În timp ce aştept să îşi umple partea, îmi întind un braţ în sus, îi prind în palmă un ram şi mi-l înfăşor, ud şi rece, în jurul încheieturii. Îmi desfac palma şi o las pe ea să mă ţină în continuare.  Simt apa care se scurge de pe crengile salciei pe propria-mi piele, fire reci ce mi se preling în jos pe braţ şi-apoi pe spate, topindu-mi-se-n rochie. Îmi trag braţul în jos, să-i simt mai zdravănă strânsoarea, dar se desprinde şi-mi dă drumul. Privind cu mirare în sus spre ea, golesc din nou paharul.

Repede, îl mai umplu încă o dată. Plin-ochi. Ploaia s-a mai înteţit şi cade cu stropi mari. Rochia s-a lipit de mine, iar când adie vântul nu mă pot abţine să nu tremur. Picăturile ajung, grele, în pahar, împrăştiind în jur pete de cerneală roşie. Masa se pătează, detaliile atente înecându-se în degradeuri vişinii. Mâinile mele se pătează, de parcă s-ar fi îmbăiat în sânge. Rochia mi se pătează, de parcă un pictor şi-ar fi curăţat pensulele pe ea. Salcia se pătează, iar picăturile ce cad din ea acum sunt ca de sânge.

Se aude un tunet puternic. Tresar şi răstorn paharul, care se face ţăndări. Cumva, mă tai în cioburile sale, simt asta, dar, în atâta roşu, nu pot să disting care mi-e propriul sânge.

––––––––––––––-

Nu e vreo metaforă. Ieri noapte m-am trezit în minte cu imaginea salciei pe care se scurgea apă. Apoi cu cea a stropilor care cădeau într-un pahar de vin prea plin. Finalul a venit pe parcurs, chiar credeam că las încă un post neterminat pentru că habar nu am cum să îl închei. Până la urmă mi-a plăcut amestecul de culori şi m-am jucat cu el: piele albă, verde crud, pete roşii.

Şi da, ştiu că e Blind Willow.

Reclame

Lipsa lui „spre”

Cateva ore de sinceritate absoluta. Dura. Cruda. Si totusi atat de linistitoare.

Intr-un cadru in care posibila vulnerabilitate a fost pur si simplu scoasa din ecuatie.

Intr-un cadru in care poti gresi, dar stii ca nu esti judecat. (Si chiar daca ai fi, nu ar conta. Dar totusi nu esti si o stii pur si simplu.)

Intr-un cadru in care nimic nu este cert in afara de lipsa nevoii de a impresiona in mod placut, in afara de lipsa instinctului de a (iti) indulci unele aspecte.

Intr-un cadru in care poti sa respiri mai usor, fara nicio grija care sa ti se cuibareasca in piept si sa te apese.

Intr-un cadru in care asculti si inveti si te amuzi si chiar nu ai nevoie de nimic mai mult. Oamenii aceia ar putea sa dispara maine, dar ar fi ok, caci conteaza momentul respectiv si atat.

„.. momente compacte in care un jucator devenea propria-i miscare fara a avea nevoie sa se fragmenteze indreptandu-se spre.”*

Asta sa fi fost? Oare chiar vine din atitudinea proprie sau este posibila datorita celor cu care interactionezi?

–––––-

* Muriel Barbery, Eleganta ariciului, traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucuresti, 2009, p. 40

Lin, de ploaie

M-am dezlipit cu greu de salteaua patului pentru a ma duce pana in Berzei. Corvoada lunara, mai ceva ca PMS-ul. Cozi, de fiecare data mai tampite. Inainte era una care se despartea in cate ghisee erau si mergea repede. Acum fiecare declaratie cu ghiseul ei. Din fericire aveam de stat doar la una azi. Din nefericire, o sa am de revenit, ca pe restul inca nu le-au publicat pe site ca sa le rezolv pe toate azi.

M-am asezat la coada cu cartea. Din cand in cand auzeam oamenii din jur cum creau aliante cu necunoscuti, ca sa ocupe loc la toate cozile si sa scape mai repede. Si barbati la vreo 50 de ani incercand sa convinga doamne mai tinere sa li se asocieze in acest scop. Ca parca o „echipa” numai din barbati nu da tocmai bine, e nevoie de un pic de diversite, doar e frumos sa sustinem egalitatea intre sexe.

Mereu cand ma duc acolo imi iau pesimismul in buzunar. Ma astept ca atunci cand ajung la ghiseu sa imi mai ceara ceva sau sa ma trimita in alta parte sau sa imi spuna ca de fapt declaratia respectiva nu mai e necesara. Azi am scapat repede, insa. Am parcurs doar 2 capitole scurtute cat am stat acolo.

Si apoi.. apoi nu mi-am gasit locul. Mi se intampla des in ultima vreme. Acum cateva saptamani am avut niste „episoade” in care am plecat de-acasa sa ma plimb fara tinta, de una singura. Pentru ca nu mai aveam stare. Dar azi.. azi am fost la un pas sa ma duc la gara sa imi iau un bilet spre oriunde si sa ma ratacesc pe alte strazi. M-am razgandit cand stateam la semafor. Diseara trebuie sa ma tin de o promisiune, lasam pe alta data aventurile.

Asa ca m-am multumit sa cobor inspre Cismigiu, lasand  in urma aleile care nu peste mult timp isi vor imbata locuitorii in miros de salcam. Pe ploaie, aleile dinspre Stirbei sunt pustii si tacute. Am luat-o (pe ocolite, desigur) spre intrarea dinspre Brezoianu.

Moretto, comme ta bouche est immense

Imi rasuna in gand Marcia Baila. In urechi nu avea cum pentru ca nu mi-am incarcat ipod-ul. Asa ca ascultam picaturile  abia sonore de la ploaia maruntica si rece. Imi place sa privesc crengile copacilor. Cand sunt singura ori ma uit pe jos si imi masor pasii, ori ma uit pe sus la cer, la copaci sau la ferestre necunoscute. Arcadele alea de iedera erau goale si atat de bine impletite de la sine. Arhitectura perfecta in asimetria si inconstanta sa. Si ici pe colo un cuib gol. Oare parasit de tot?

Inspre Elisabeta incep sa apara oameni. Pe patinoar e doar un tip. In geaca alba, cu miscari lente si vorbind la telefon.

Pe la iesire, pe spatiile verzi e plin de ghiocei inca mici, inca nedeschisi. Si, in mijloc, cu bocancii afundati in noroi, e o fata ghemuita care le face poze.

Pe alee, indreptandu-se spre mine, un batran care repeta indarjit acelasi vers pe jumatate mestecat:  „cobori luceafar bland, cobori luceafar bland, cobori luceafar bland.” Trec pe langa, surad amar. Primul gand: „N-o sa functioneze, la varsta lui ar trebui sa stie asta. ” Al doilea: „Grammar goes above art for most grammar nazis. O fi bine, o fi rau?” Al treilea:  „Mirelus, dar omul ala stii ca..”

In statie, dupa o lunga conversatie greu de priceput despre 138, cu o nemtoaica cu un accent puternic care abia rupea engleza, ma catar intr-un 137 si ma indrept spre casa.

La intrarea in bloc, dau de domnul L., vecinul. Pana la etajul nostru imi povesteste de ploile de toamna de cand era el tanar. E prima data cand in glasul sau percep oboseala aia care intra in oase si ramane acolo, odata cu anii. M-a intristat pe moment, dar, daca stai sa te gandesti un pic, el e un caz fericit, are 70 si ceva de ani. Oare cati om reusi sa ajungem asa la varsta lui?

(A)Normalitate. Part II.

„What do people do to stop caring?”

„–In opinia lui Melies, cand v-ati distrus ceasornicul chiar sub ochii domnisoarei Acacia, ati vrut sa-i dovediti cat suferiti si cat o iubiti. Un gest prostesc, facut din disperare. Dar, la urma urmei, erati doar un adolescent–mai rau, un adolescent cu vise de copil, care nu se poate abtine sa nu amestece realitatea cu visul, ca sa poata supravietui.

– Acum cateva minute, eram la fel…

– Ba nu, n-ati mai fost adolescentul-copil din clipa in care ati luat hotararea sa va parasiti inima cea veche. De asta se temea Madeleine: ca o sa deveniti un om in toata firea.” (Mecanica Inimii, de Mathias Malzieu)

Ce idiot. De ce sa-si schimbe inima? De ce sa simta.. sau sa nu mai simta ca un adult? Eu nu vreau sa fiu asa niciodata, vreau sa simt si sa ma port dupa cum simt. Da-le naibii de reguli si de limite, de jocuri de putere, de replici cu talc si ameteala intentionata.

Dar adultii isi impun regulile. Si daca tu, copil, nu le respecti, te pun la colt. In genunchi si pe coji de nuca, uneori, sa te inveti minte.

„Eu am obosit in ritmul si cautarile mele.”

Stii senzatia aia de parca nu mai ai destul suflet? Si-apoi mai tresare un pic, mai intorci niste rotite. O vreme merge, pare sa functioneze in parametri normali. Si-apoi o ia iar din ce in ce mai incet.

Si e ratiunea, care te ia frumos de mana si iti zice ca uite, ai de facut aia si ailalta si poti sa incerci si asa si pe dincolo si o sa iti fie bine, nu te-a doborat niciodata nimic; te adaptezi si treci peste. „Da cu tine de pamant.” Si stii ca o poti face. Dar parca dupa aceea nu ai mai ramane tu. Adaptandu-te mereu tai bucati din tine, bucati pe care eu nu mai vreau sa le ratacesc, ca nu cred ca le-as mai gasi cand voi mai avea nevoie de ele.

Ce faci cand tot ce esti, tot ce iti place la felul tau de a fi, tot ce ai vrea sa ramai mereu nu isi are locul si este ceea ce te zdrobeste, uneori violent, uneori cu incetinitorul?

„Nu credeam ca esti asa de calda.” / „Nu am mai fost inconjurat cu atata caldura.”

De ce? De ce n-as fi? De ce nu e asta firescul? De ce-ai fost si de ce-ai fi privat de asa ceva?

Oricat de bine ne-ar fi singuri, la un moment dat apare o nevoie de apropiere, de afectiune. Si trupurile goale se cauta prin asternuturi. Si, lasand hainele pe podea, de multe ori raman totusi mai goale in interior.

In acele momente pe cati oameni ii poti privi in ochi si sa le zambesti din toata inima, sincer? In bratele cator oameni poti sa adormi fara sa iti fie somn?

Si nu e placere. E fericire.

„Oare cati oameni mai sunt la fel de fericiti cum suntem noi acum?”

Atunci ma gandeam ca multi. Dar oamenii sunt goi si se agata de lucruri neinsemnate. Stiu oameni care dupa nu stiu cat timp s-au indragostit si totusi isi calculeaza miscarile fara ca omul de langa ei sa conteze macar un pic. Si oameni care seteaza un timer pentru cat sa mai ramana, chiar daca ei simt ceva. Ce-i asta? Cum sa traiesti asa? De ce, de ce ai strica, de ce-ai da cu piciorul?

Stiu ca am facut si eu boacane de-astea, in trecut. Dar cand eram mai mica nu stiam cat e de greu si nu stiam sa apreciez unele chestii. In mod paradoxal, pe-atunci ma si multumeam cu mai putin. Acum stiu ce imi place si in ce fel. Afli chestiile astea cand le primesti atunci cand tu habar n-aveai ca ti-au lipsit. Si parca ti-e infometat sufletul dupa ele. Si habar nu ai cum ai putut trai fara ele inainte, pe ce lume erai?

Si cand dispar, le cauti. Multi imi spun ca fiecare cautare e pozitiva, ca inveti ceva din fiecare. Insa de multe ori ceea ce inveti se rezuma la un damage control de mantuiala, ca raman urme. Care-i rostul? Nu mai bine te-ai lipsi?

Opt. Zorro. Mucenic. Infinit.

A fost coincidenta, a fost gandit?

Unele chestii inca mi se par prea frumoase ca sa le demontez si sa le iau logic.

Si mi se par destule pentru a ma juca iar cu rotitele alea.

„Intai de toate, nu atinge acele…”

Mai taci.

De iarna

Printre flori de gheata si geamuri aburite, cerul se va deschide incet. Vei vedea contururile crengilor dezbracate ale teilor. Apoi vei distinge sirurile de porumbei somnorosi, inca asezati inghesuiti unii intr-altii, impartindu-si fulgii infoiati, si acele cateva frunze inca agatate zadarnic de copaci.

Din albastrul de cerneala dimineata se va infatisa lent cu un alt cer laptos si rece. Cu balti si ramasite de zapada pe jos. Cu scurtaturi noroioase. Cu aglomeratie statica si haos gol. Cu oameni tristi dupa care inca mai striga paturile parasite. Cu frigul care ti se strecoara pana-n suflet de fiecare data cand tragi aer in piept. Cu respiratia numai aburi si cu degetele mici de la maini amortite chiar si in manusi. Si cu pasi marunti, nesiguri. Trupul trage in jos, spre pamant.

Iarna mereu aduce liniste si nemiscare. Zgomotele devin asurzitoare si nefiresti, poate chiar alarmante, ca un tipat sau o usa trantita in miez de noapte, cand totul este mut. Si timpul parca nu mai are aceeasi valoare. Totul se misca incet, inclusiv tu. Pana aproape de atemporalitate. Abandonezi ceasul, nu-si are rostul. Vei ajunge unde ai de ajuns, totul va ramane acolo, incremenit, in frig, parca la nesfarsit.

Iti revii la viata si la un ritm mai normal doar in caldura, sorbind ceai fierbinte, cana dupa cana. In liniste. Zgomotele raman nefiresti, ferestrele care nu se mai topesc iti amintesc asta in mod constant.

Si tot ce vrei sa faci este sa taci si sa simti ca nu mori, la fel ca tot ce te inconjoara. Sa nu spargi tu tacerea pentru cateva ore si sa asculti povesti rostite pe voce joasa sau mai bine soptite. Sa privesti gesturi si contururi trasate cu degete calde si maini moi. Si sa simti cum sufletul se zbate bucuros ceva mai jos de gat, in timp ce adormi la loc. Timpul nu conteaza, si maine va fi tot dimineata.

(Dar ascultati-o cu sonorul mai redus, ca e iarna.)

La recuperare. Eu intr-un capat de sala, un baietel de 2 ani in celalalt capat, in coltisorul amenajat pentru copii, cu personaje din desene animate pe pereti. Il tot trage pe Tom de burta. Exasperata, una din fete:

– Nu-l mai trage de burta. Vine Craciunul, unde-si mai tine el sarmalele daca n-are burta?

La care copilul, senin si prompt:

– In punga.

 

Harry Potter isn’t a wizard. Or a doctor.

Hear, hear, all ye future doctors: if you end up like this Harry Potter guy, you’re better off hunting unicorns. You’ll be more successful, I can assure you.

Deci, cei care stiau.. stiau ca trebuia sa imi scot ghipsul joi. Joi am stat 3 ore, s-a uitat peste RMN, mi-a zis sa revin luni, la 7. Eu nu stiu cum mi-a trecut weekendul. Sunt data peste cap cu somnul. Nu am raspuns nici la telefon. Si in toata perioada asta i-am refuzat si amanat pe cei care au vrut sa vina la mine.

Aaaaaaanyway. Luni. Ora 7. Nedormita. Cum sa dorm inainte sa scap?

Am ajuns prea devreme. Teoretic incep la 7, dar ei vin pe la 7 juma’.

Sapte juma’. Nada.

Opt.

Opt juma’.

E in sala de operatii.

Si am stat. Pacientii intrau, ieseau. Doctorii treceau de colo-colo. Eventual impiedicandu-se de piciorul meu. A aparut si Dumitrescu, cel din vara, m-a salutat el pana sa apuc eu. Ma gandeam: Uite, asta da doctor! Arata a doctor, pare sigur pe el, e de treaba, e politicos, s-a implicat! Look at him, all handsome and mighty, not like that pubescent-Harry-Potter-looking guy!

Si Dumitrescu apare si dispare de vreo 4 ori, in timp ce Harry Potter e departe. Why aren’t you my doctor again, sir?

Ora 11.30. Iese o asistenta si zice intr-un colt ca doctorul meu a spus ca toti pacientii lui sa vina maine. Si a intrat la loc in cabinet. Cand a aparut tanti asta, eu eram singura pentru cateva minute. Telefonul acasa. (Who the fuck would I have been talking to at 7 am?) Am inceput sa ma uit in stanga si in dreapta. Only strangers. Lacrimi in ochi. Trag de breton sa il intind cat e de lung pana ma linistesc. Tot singura.

Apare iar asistenta:

Ati zis cumva ca doctorul.. nu mai vine azi?

Da.

Doamna, eu nu plec din spitalul asta fara sa mi se scoata ghipsul. Mi-a zis sa vin joi, joi m-a amanat pe azi, azi ma cheama maine, maine pe cand m-o mai amana? Nu mai vreau, nu mai pot.(In fiecare zi in care omul sta degeaba, la pat, 4% din masa sa musculara moare. Nu am considerat ca imi permit sa mai pierd inca o zi.)

A anuntat ca nu mai vine.

Sunt intr-un spital si cer sa ma vada un doctor.

Mergeti la camera de garda, poate va primeste cineva. Si a intrat iar in cabinet. Revine mama. Povestesc, merge sa vorbeasca si ea cu asistenta. Same story.

Si suna pe cineva de la UPU. In timp ce il asteptam, ne intalnim cu doctorii lui Dada. Pe mine azi m-au cunoscut, dar foarte de treaba amandoi, m-au intrebat ce si cum, s-au dus in cabinet, dar n-au rezolvat nimic. Pleaca impreuna cu mama sa ii povesteasca ce trebuie sa faca in continuare cu Dada. Revine mama cu domnul de la UPU. Povestim, intra, iese, hai la noi sa astepti pana gasim alt ortoped sa te rezolvam.

Ma asez pe patul de langa cel pe care am stat intinsa inainte sa ma interneze. That one day cand am fost la limita cu operatia de apendicita. (Si doctorul de atunci foarte de treaba, m-a tinut pe antibiotice sa vada cum evoluez  si mi-a zis ca lasam pe alta data operatia, a doua zi eram all good. Asa ca azi, years later, inca am apendice.)

Oh, goody, inapoi la cabinet. Cu asistenta, o asistenta de la UPU, doctorul de la UPU, si celalalt ortoped. Mda, nu putem decat cu cineva din echipa doctorului, e accident de masina, e mai complicat. Dar revino maine, iti scoate ghipsul cineva din echipa lui si apoi vii la mine cu RMN-urile si ne ocupam de recuperare si de ce-o mai fi. Pleaca ortopedul. Restul mai stau de vorba. Intra un tip pe care l-am mai vazut trecand de colo-colo.

Asistenta: Ai noroc, el e in echipa cu doctorul tau!

Povestesc iar.

Si de cand ai atela asta?

De vreo 10 zile.

Ah, pai e expirata. Si taie cu foarfeca. Aaaaah. Il mai indoaie si il mai palpeaza un pic. Tine, dar am mobilitate mai ok ca in vara si am si forta in el totusi. Prind orteza.

Esti mai sportiva de felul tau?

Mnu. Din cand in cand ma mai joc chestii, mai ma urc pe munte, mai inot, si cam atat.

Eh, atunci nu o sa ai probleme. Se vindeca tot ce ai acolo.

Which is good. Dar.. mie din vara si pana acuma dezinsertia de ligament nu mi s-a reparat, am citit interpretarea de la RMN.

In afara de dezinsertie, nu?

Da, dar daca nu faci sport intens o sa fie bine.

Si.. cam peste cat timp pot sa merg?

De acum. Si lasa carjele la mama.

So: I’m walking again. And I’m clearly stating that Lord of the Rings has won the battle against Harry Potter.