In ultima vreme am comunicat cu mai multa lume decat de obicei. Mai exact cu mai multi baieti, ca la fete m-am limitat frumusel la Molly si la Cristina (bine, comunic si cu altele, dar cu ele doua e mai on a daily basis). Dar azi ne legam de baieti. Aici sunt doua categorii: cai care stiu ca I understand some guy stuff si se poarta cu mine ca si cand as fi one of the guys si all the rest going like „wooow”. Asta se intampla de obicei la chestii legate de jocuri si la expresiile si glumele voastre de baieti.

Hai sa explic de ce pricepe copilu’ de fata ce e cu „joacele”.

Nu, nu incepem de la Serban. Incepem de cand eram eu mica si se juca tata Delta Force si alte chestii de genul. (Si inca se mai joaca, de fapt.) Si eu veneam cu scaunelu’ langa el si incepeam „uite-l p-ala in stanga…. uite si acolo langa tufa…” Si apoi am inceput sa joc si eu Delta Force. Bine, eu jucam ca o fata, dar pe vremea aia ma jucam si jocuri cu Barbie, asa ca e de inteles. Si cum juca Mako? (Nu, nu am scris Mariko fara „ri”.) Mergea taras oriunde avea de ajuns. Dar ideea e ca m-am jucat Delta Force.

Tot de capul meu am jucat si chestii cu masini. Si aici sa zicem NFS si GTA. Si am obiceiul sa tin ciudat mainile pe tastatura la astea de condus masini si la alea de topai, spre amuzamentul baietilor (a se citi Serban, ca restu’ habar nu au cum ma joc eu astea). Adica tin degetul aratator si degetul mijlociu de la mana dreapta pe sagetile de dreapta si stanga si aceleasi degete de la mana stanga pe sus si jos. Si whatever keys are left to use, le modificam astfel incat sa le folosesc cu incheietura mainii. Acum, la laptop, e foarte usor de batut space-ul cu incheietura.

In liceu, am cunoscut un pic si CS. Dar doar la orele de info si o lasam pe DeeDee sa impuste. DeeDee se joaca si ea chestii din cauza tatalui ei. Uimiti-va si de ea!

Tot in liceu, de capul meu, am inceput cu adventure games. Mmmmmm. Revenim. (Aaa, m-am jucat si toate jocurile Harry Potter. In afara de al patrulea, care e prea idiot si nu am avut rabdare sa il termin. Si da, m-am jucat si Sims si chestii similare Sims.)

Dupa, am intrat in cerc de otaku. Nu de-aia dusi la extrem. Darkerii. Si Liviu…

„Ce faci?”

„Esti?”

„O, scuze, ma jucam King of Fighters.”

Si asta pana m-am enervat si i-am zis ca vreau si eu sa joc sa vad despre ce este vorba. Foarte misto tipele. Bine, eu jucam cu orice tipa in afara de Athena. Ca ii placea lui Athena si dadeam randament mai mare daca in loc sa fiu Athena alegeam sa o bat mar. Din nou, nu joc ca un tip. Nu am stat sa invat combinatii de taste. (Si aici se aud „Huooo!” si alte chestii de genul din tabara baietilor din Buzau.) Dar imi ieseau si castigam. Am pierdut cateva ore (hm, cateva?) si cu asta.

Si dupa Liviu, ajungem la Serban. Care intra in jocuri si statea. Da’ statea. Partea draguta e ca el dadea alt+tab ca sa mai raspunda.

„Da’ ce te joci?”

„Un mmorpg.”

„Da’ ce-i ala?”

Eh, in 2009 (in 2009 a fost?), clipocea peste tot reclama la 4Story. Hai sa vedem cu ce se mananca. Si fac eu un personaj tipa care facea mai ceva ca Sailor Moon la fiecare spell. Dupa o vreme, fac questuri. Adun chestii. Fac level. Si cand ajung la un level mai marisor, ii comunic: „M-am bagat si eu la un joc d-ala. Hai sa vezi.”

Pana la urma l-am convins sa se joace si cu mine. (Zic „si cu mine” ca seara intra frumusel in LOL cand ii veneau online baietii.) Martinache. Si se joaca ce se joaca si la un moment dat: „Da’ tu stii ca asta e un joc naspa, nu?” Eu, all puppy-eyed: „But-but-but…”

Si ma duce omul in PW (Perfect World). Si asa s-a nascut venomancer-ul vulpita Soozie with a pet rabbit. Si si-a facut si el personaj. Initial si-a facut tipa*, apoi l-am pus sa se faca tip. (In PW conteaza, ca tipul ia tipa in brate si o cara de colo-colo si cand se pupa li se incarca chi-ul care e folosit la spell-uri mai misto.) Si m-am jucat si cu el, apoi a intrat si Bogdan. Apoi hai si Razvan. Si nu mai stiu daca prietenul/prietenii lui Razvan au intrat si in PW sau au intrat direct la BOI (Battle of the Immortals. Beta. It sucked balls.)

Se facea misto de mine ca sunt fata si ca habar nu aveam de multe. Nu stiam ce fel de armura sa port, nu stiam cum sa imi pun punctele capatate la fiecare nivel, nu stiam cum e cu meseriile, luam quest-uri in prostie (sa fie, ce daca eu nu pot sa le fac acuma?)…

Legat de cum joc, quest-urile sunt mai tari decat grinding-ul. In afara de cazul in care aveam nevoie de fan, ca sa imi fac un extra slot in my pet bag si alte chestii de genul. In rest, grinding is… stupid and boring. Sure, you get to kill stuff that has a bigger level and you gain xp. Dar e greu sa faci level doar din grinding (gen Razvan, nu?). La quest you actually achieve smth, primesti obiecte, primesti xp cat sa level up de obicei si nu mai e totul asa de monoton. Acum sa nu credeti ca faceam doar quest-uri. Mai erau dati in care ma duceam la dracu-n praznic pe harta si:

„Unde esti?”

„Nu stiu… Da’ nu pot sa ma intorc… Nu mai stiu pe unde am venit si pe unde vreau sa o iau acuma sunt unii de level mai mare care ma tot omoara…”

Si nu va ganditi ca baiatul avea level mai mare. Ca a facut level inaintea mea candva… si ne-am certat.

Revenind la cum jucam… Eram farmer, frate. Recunosc. Si astia: „vino-ncoa, la asta mare” si eu „look, weeds!” si top-top-top sa adun ierburi, iron ore, sandstone (Ajunsesem la un moment dat asa de obsedata de jocul asta de era sa ii strig „sandstone” lui Serban cand vedeam o piatra in real life. Ca el facea arme si armuri.) et cetera. Partea nice, pe care ei nu prea o apreciau, era ca strangeam chestii de care aveau si ei nevoie. Si inventarul era mereu prea mic pentru mine…

Totusi, my one true love is represented by adventure games. De la chestii cu grafica naspa, dar extrem de haioase, gen Monkey Island, pana la „wooow, ce bine arata apa!” din Syberia. In general jocurile lui Benoit Sokal mi-au placut. M-au mai fascinat si cele din seriile Agatha Christie si Sherlock Holmes. Si Dreamfall. Chiar si Dracula, desi meh. Si mai sunt destule, pana si serii incepute dar neterminate din cauza ca nu am gasit si continuarile.

Da, iti spargi singur creierii pe cum se face, de multe ori. Dar that’s the whole fun. You look at the problem, vezi ce ai in inventar, ce iti mai cere masinaria x ca sa functioneze si esti tot jocul atent la fiecare detaliu. Detective work and it’s fuuun. Iti cere creier! Mmm.

Mda. Din aceste motive eu pricep mai multe glume de-ale voastre. De la Andrei cu Pokemon e un fel de WOW, pentru ca Ash nu face decat sa isi ia un character, sa ii faca level si sa faca questuri si grinding cu ajutorul acelui character (By the way, eu zilele astea i-am vazut stand-up-ul de la Nijikon 2009. Foarte misto. Stiu ca are si din 2010, dar e tras cam naspa si nu se prea intelege.) pana la fazele cu shield / block / repel / heal s.a.m.d. dintre Serban si Bogdan. (Da, initial intre Serban si Razvan. Stiu.)

Si de la chestiile legate de jocuri sar la chestiile de zi cu zi. Da, rad mai mult la glumele voastre, chiar daca luati la misto tipele. Dar mai important e ca ma prind la glumele voastre, in general, si nu fac ca girafa. (Daca nu stiti bancul cu girafa, google it. Si cititi la bancuri cu girafe pana il gasiti pe cel care se aplica aici.)

Si din cand in cand, mai iti tranteste cate un tip o chestie de te face sa iti creasca un pic inimioara de mandrie. Si in acelasi timp sa facepalm yourself ca tie ti se pare ceva firesc si nu intelegi de ce nu li se pare la fel de firesc si altora… Drept exemplu, conversatie cu Teo. Teo incepe conversatiile cu „sup”, prescurtare de la „what’s up”. (Dar sper ca stiati  asta si fara explicatie.) Si aici hai sa dam un paste:

Teo: esti singura care intelege what’s up
Teo: dintre fete
Teo: restu’ toate raspund
Teo: nu sunt suparata
Teo: doar obosita
Teo: sau chestii de genu’

Now. Is there smth wrong with me? Pentru ca da, e misto sa pricep ceva mai mult din chestiile voastre, ca in general sunt chestii destul de interesante, iar glumele chiar le gust, chiar mi se par funny. Imi place sa fiu „one of the guys”, I usually have more fun with your camp. Dar e cam… urat cand ma considerati prea mult one of the guys. And I’m talking here about your manly habits. Dar apreciez ca va amintiti ca sunt fata atunci cand port o bluza decoltata. Sau cand auziti un „ugh” during a conversation on balls. (Mda. Miercuri, 27.)

Legat de chestia cu „oh, gaming is a boy’s thing and it’s weird for a chick to be into gaming”…  That’s BULL! Games are fun si m-as mai juca PW. Nu ma mai joc PW, desi sta instalat si am print screen-uri cu vulpita Soozie, pentru ca daca ma apuc sa ma joc nu ma mai dau la o parte de la calculator. (Plus, the boys aren’t playing it anymore. In afara de Petru, dar Petru nu imi place cum joaca. Tre’ sa ii omor eu totul…) Si sincer nu vreau sa ajung ca in episodul pe tema asta de la South Park. Pentru ca sunt genul de om care devine foarte usor junkie in legatura cu orice ii face placere.

Ah, si invers. Un tip care nu se joaca ceva sau se joaca ceva mult prea… cu safety lid on top… nu mi se pare ceva normal, mi se pare against nature. Nu zic sa joace ceva on a daily basis, dar sa nu imi zica naibii de Solitaire cand il intreb ce se joaca.

In plus, e misto sa fii tipa in joc. Mai ales ca ai si nume de tipa si the boys sense that you’re a girl and not some dude that simply made a female character. La quest-urile alea de 19 si 29 din PW, de exemplu, te duci frumos intr-o multime si doar ceri ajutor de la cineva cu level mare. Esti fata, imediat se gaseste ajutor. Sure, there’s also a downside. Pentru ca o sa primesti replici de agatat din cand in cand. Partea si mai naspa e ca multi au gen 12 ani…

Asam. Si, in final, a pic with Soozie, ca mi-e draga.

 

*Am inteles de ce tipii isi fac character-ele tipe cand mi s-a aratat Lineage. As in „daca tot tre’ sa alergam dintr-un loc in altul, why not watch the bouncy boobs of an elven chick during the trip”?