Parolat: Because fuck you, that’s why

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

Profesoara de Pian, de Janice YK Lee

Hong Kong. Societatea britanica inainte, in timpul si la sfarsitul WWII, povestea conturandu-se prin alternarea perioadelor de timp. Trei personaje importante: Will, tipul usor misterios, si totusi atat de familiar, prezent in diverse ipostaze indiferent de timp, Trudy, o euroasiatica de care el se apropie si se indragosteste fara voie inainte de razboi, dar pe care o pierde in toate felurile posibile din cauza razboiului, si Claire, o profesoara de pian maritata, sosita dupa razboi, care incepe o aventura amoroasa cu Will.

Mi-a placut mult cum a fost scrisa cartea, mai ales contrastul dintre cum erau inainte de razboi si cum au ajuns in timpul ocupatiei in lagarele pentru civili. M-a deranjat ca s-a axat de la un anumit punct incolo pe tezaurul Coroanei cam mult. Iar Will, oricat de atragator mi s-a parut, la final merita palmuit zdravan. Dar, pentru final, o admir pe Claire. Iar Trudy.. well, she’s the kind of girl one wants to be like, until actually stepping into that pair of shoes and finding out the downsides.

Oricum, tot ce am subliniat, a fost fie pentru ca m-a amuzat, fie pentru ca imi pare oarecum cunoscut:

Asta apreciaza cel mai mult la Trudy: are atatea semne de intrebare in viata ei ca nu il intreaba nimic despre a lui.

Will venise la Hong Kong doar cu o scrisoare de prezentare catre un vechi prieten al familiei sale si, iata, se vedea definit, inainte sa fi facut vreun efort sa se defineasca singur, de o femeie intalnita intamplator, care nu ii cere decat sa fie cu ea.

Disciplina, isi zice el. Sa nu te culci pe o ureche. Numai ca e in zadar. Ea e mereu acolo, il suna, face planuri de cum sa petreaca seara. Cand o priveste, se simte neputincios si fericit. E ceva rau?

– A, facu Claire surprinsa. Pare atat de… lipsit de romantism.
– Dar cum crezi tu ca e casnicia?

Claire fu incantata sa-l vada surprins, de parca ar fi castigat ea insasi ceva.

Dupa cateva saptamani ea il intreba:
– De ce eu?
– De ce ar fi altcineva? De ce este cineva cu altcineva?
“Dorinta, apropiere, obisnuinta, intamplare.” Raspunsurile ii trecura prin minte unul dupa altul, insa nu scoase o vorba.
Apoi veni partea cruda.
– Nu imi place sa iubesc, spuse el. Sa stii de la bun inceput. Nu cred in iubire. Si nici tu sa nu crezi.

Apoi aparuse Will. Lui putea sa ii impartaseasca toate gandurile ei, atata timp cat nu aveau nimic de a face cu ei doi, iar el nu se mira de nimic. El nu avea nici o idee despre cum ar fi putut sa fie ea. De fapt, era deja alta persoana–cineva care avea o aventura amoroasa, cineva care putea fi caustic, sau sarcastic, sau spiritual–iar el nu parea niciodata ca se mira. Uneori i se parea chiar ca era indragostita mai degraba de acea alta persoana care ar fi putut deveni, ca partenera ei in aceasta aventura era cealalta Claire, si Will era doar un mijlocitor.

– Orice are legatura cu femeile nu are nicio legatura cu ratiunea.

Nu ii venea nici ei sa creada ca era o femeie ca cele despre care discuta mama ei cu prietenele in bucatarie, femeia care trecea de la un barbat la altul in aceeasi zi. [...] Ce era mai rau, nici nu se simtea atat de rusinata pe cat credea ca s-ar fi cuvenit. Dintotdeauna crezuse ca femeile care au amanti sunt femei imorale, carora nu le pasa de societate, de bunele moravuri si, in general, de ceea ce se cuvine si ce nu. Si totusi, iata, avea o relatie cu un barbat care nu parea ca o place in mod deosebit. Iar Martin era un om bun. Asta era adevarul de care nu se putea dezice. Era bun cu ea. Ca o iubea sau nu, habar nu avea.

Orice sentiment de vinovatie era insa anihilat de senzatia pe care o avea in capul pieptului atunci cand Will, cu ochii pe jumatate ascunsi sub pleoape si cu zambetul lui sardonic, se apropia de ea, injumatatind iar si iar distanta dintre ei. Era un sentiment caruia nu ii putea rezista si de care nu se putea lipsi, ca de un drog.

La catava vreme dupa aceea, cineva care a fost de fata ii va scrie lui Will scena suprarealista: britanicii asezau constiinciosi explozivii, sub privirile japonezilor care, cu tot atata asiduitate, construiau un pod cu care sa lege cele doua maluri dupa ce primul avea sa fie distrus. Amandoua partile se ignorau in mod deliberat; nu puneau la indoiala caracterul inevitabil al actiunilor celorlalti si nici nu incercau sa-i opreasca.

Atunci cand ploua e greu sa te pui in miscare. Intr-o zi de marti rece, ploioasa, Will sta intins in pat, pe salteaua subtire prin care simte stinghiile intrandu-i in oase, si asculta cum bte ploaia ritmic pe acoperis. Nu e trist, ci doar nemiscat.

– Vad ce e mai bun in ceilalti. Ma indragostesc de oameni atunci cand mi se deschide o fereastra catre sufletul lor, in clipele lor de stralucire. M-am indragostit de atatia oameni, numai ca imi si trece foarte repede. Vad ce e mai rau in oameni la fel de usor.

– Am stiut dintotdeauna, iubitule, ca sunt un cameleon. Am fost o fiica ingrozitoare pentru ca tata m-a lasat sa devin astfel. Nu stia cum sa se comporte cu mine si se simtea vinovat ca am ramas fara mama. Cat timp mama era langa mine, am fost o fiica buna, fiindca ea nu-si putea imagina altceva. Iar cand am crescut, in fiecare an am fost o persoana diferita, dupa cum traiam cu unul sa cu altul. Daca eram cu o canalie, atunci deveneam acel fel de femeie cre umbla cu o canalie. Daca eram cu un artist, ma transformam in muza. Iar cand am fost cu tine, am devenit, pentru prima oara in viata mea–sunt sigura ca ti s-a spus–,o femeie la locul ei. Nu era om in Hong Kong sa nu  se intrebe cum de te-ai uitat la una ca mine.

– Trebuie sa intelegi ca exista o limita. Ea ridica barbia catre el. Exista o limita, nu pot fi atat de denaturat pe cat vrei tu.

– Unele lucruri sunt mai importante decat supravietuirea. [...]
– Ia incearca sa-i spui asta cuiva care e in drum spre ghilotina, ii replica ea, pornita. Spune-i cuiva care sta in fata plutonului de executie. Sunt sigur ca se gandesc la ce sa faca sa scape. Pun pariu ca supravietuirea li se pare ceva important in clipele acelea. Ba chiar as zice, singurul lucru important.

“Oamenii m-au crezut intotdeauna rea, egoista si superficiala, iar eu am facut tot posibilul sa raspund asteptarilor lor. Cu alte cuvinte, m-am coborat la nivelul asteptarilor celorlalti. Cred ca e dovada supema a docilitatii. Suntem fiinte sociale. Traim in societate, alaturi de alti oameni, de aceea vrem sa fim asa cum ne vad ei, chiar daca asta nu e spre binele nostru.” — pg 196

– Si Trudy n-a… Claire nu putu termina intrebarea.
– N-a spus niciodata nimic. Nici nu mi-a reprosat, nici nu mi-a cerut vreo explicatie. A fost intotdeauna persoana care a spus ca este. Nu a pretins niciodata ca e altceva. Asta era frumos la ea.
Isi indrepta spatele.
– Cand i-am zis ca nu o pot ajuta, s-a purtat ca si cum m-ar fi crezut. Numai ca era mult prea inteligenta sa nu inteleaga cum stau lucrurile. N-a spus nimic–m-a iertat.

– Uneori o urasc pentru felul in care s-a purtat, continua el. Pentru ca nu m-a atacat niciodata, pentru ca m-a lasat sa fiu las. A fost o cruzime din partea ei.
Trudy ar dispretui un babat care plange, era sigur.
– Ma urmareste o imagine, spuse el incet. Trudy alergand de colo-colo, innebunita, ca un pui decapitat, nestiind ce sa faca, neavand nici un punct de sprijin, cuprinsa de deznadejde. Cu toate acestea, nu a venit la mine sa o ajut. M-a rugat o data si eu am spus nu. Dupa aceea nu mi-a mai cerut nimic.

Dadu sa plece, dar ea il prinse de brat si il privi scrutator.
– De fiecare data cand imi iau ramas-bun de la tine ma intreb daca e au revoir sau adieu. Intelegi ce spun?
El facu semn din cap ca da.
– Ai prea multa putere asupra mea, zise ea zambind. Sunt nevoita sa ma prefac ca nu conteaza, ca tu nu contezi. Cum am ajuns aici?

– Esti… apropiata de Will, nu? intreba Edwina.
– Il cunosc, admise Claire.
– Nu te sfii, o lua Edwina peste picior. Asculta de tine?
– Nicidecum.
De asta era sigura.
– Ba eu cred ca ai fi surprinsa. Dupa multi ani, esti prima persoana cu care binevoieste Will sa-si petreaca vremea.

– De ce-ai venit la mine? Mi-ai dat viata peste cap. Spuneai ca nu ma placi. Atunci, de ce? Din plictis? [...]
– Erai pura, incerca el o explicatie. Nu erai ca ceilalti. Aveai prejudecati si idei prostesti, dar erai deschisa, doreai sa te schimbi. Mie nu-mi pasa ca sunt singur. Dar ai venit tu…

– Iti spun ca se poate trai si altfel, zise.
Vocea mamei ii rasuna in cap: “Alergi dupa el, carevasazica? O rusine!” Simti cum i se urca sangele in obraji si flutura din mana, aproape inconstient, sa alunge imaginea mamei.
– Ce stii tu? ii intoarse el vorba. Stii tu cum e sa ti se duca viata e rapa fiindca nu ai facut ce trebuia? Se ridica in picioare. Nu mai ai scapare?
– Asadar, renunti, zise ea aproape in soapta.
– Uneori nu ai de ales. Viata merge si fara tine.

In visele lui, ea se intoarce. In visele lui, ea il iarta.

4 ani

E prima zi in care chiar ninge in iarna asta si in Bucuresti. Mi-am petrecut ultima jumatate de ora lipita de geam, uitandu-ma in sus, la fulgii (de perna deja) care cad. Some of the best memories with him (and them) are during winter.  Pe o vreme ca asta , el ar fi iesit sa mature balconul de zapada, chit ca inca ninge. La fel ca omul care e acum jos si da zapada jos de pe unul din poduri*.

Cand m-as fi trezit trasa usor de par de catre Fifi (my canary from childhood), mi-ar fi adus niste zapada intr-o cratita, sa ma joc cu ea pana sa ma dau jos din pat. Si casa ar mirosi a branzoaice. Nici ochi nu as fi facut bine, dar m-as fi asezat repejor ori pe fotoliu, la masuta, ori in bucatarie, la masa, pe scaunul de la geam, asteptand sa imi aduca ea de mancare.

Mi-as fi pierdut restul zilei jucandu-ma cu papusile in casa Barbie sau citind ceva din seria Ciresarii. Pana la pranz, cand as fi iesit sa ma joc cu Irina, Andra si Andreea.

Irina: “Eu sunt Sailor Moon. Si, daca vreti sa mai fiti sailor, o sa mancati din zapada!”

Si peste cateva zile, in care s-ar depune zapada bine, mi-ar fi dat jos sania de unde era invelita bine intr-un plastic, deasupra dulapului lui de scule. Sania mea cu cadru de fier, pe care ma mai dau si acuma.

Si as fi iesit cu sania. Si pana la derdelus m-ar fi tras el pe sanie. Chiar si pe zonele cu asfalt, ca nu ma dadeam jos decat la trecerea de pietoni.

Si veneam acasa si mancam de pranz.. iar dupa, iar afara, o luam de la capat.

Seara stateam la televizor. Si isi scotea bandajele de la picioare. Isi dadea cu ce avea de dat, mai mereu ceva nou, ca nimic nu isi facea efectul. Apoi si le bandaja la loc. De la talpa pana aproape de genunchi. Ani de zile s-a chinuit cu picioarele, foarte rar plangandu-se.

La batranete, din ce mi s-a povestit, all his good sides came through. Cu tata a fost sever, pe mine ma lasa sa fac ce vroiam. Si cu ea a fost mai bun. Cand erau tineri a inselat-o. Ea mi-a povestit.. S-a dus la el la serviciu sa ii aduca mancare gatita pentru pranz si.. l-a gasit cu secretara. But he loved her. Am vazut asta cand a avut grija de ea in ultimii ei/lor ani. Si cat de pierdut era la ideea ca ea nu mai era cu el, ca ce se face el singur, fara ea.

Si ultima data cand l-am vazut. Isi facea bagajul sa se duca la spital. I-am adus cornuri cu vanilie de la Georgi. Si i-am dus gunoiul. A plans dupa ea si l-am imbratisat pana s-a linistit.

La spital nu am mers. “Nu merg azi, data viitoare…” Dar acea data viitoare nu a mai fost. La spital, a inceput sa ii curga un lichid prin pielea de pe brat, pe 20. Nu mi-e clar nici acum ce a fost. Dar altfel, a tras de el, de cat putea duce corpul lui, pana la sfarsit. Nu a fost genul de om care sa stea in pat, desi, my God!, la ce a avut de indurat cu picioarele multi ar fi renuntat pur si simplu la mers.

I still smile when I remember his voice. Si luni, cand scap de invatat, revin la apartament si ma pun pe vazut chestii filmate de cand eram mica. I need that.

—-

*I actually have a moat in front of my entrance. And you need to cross it twice and walk over 2 bridges to get in the building. But Rapunzel cut her hair.