De ceva timp urmaresc Mintea de Ceai. E un blog care ma duce cu gandul la o incapere cu multe-multe rafturi, cu tot felul de obiecte pe ele, fiecare avand povestea sa proprie. Un alt tip de Narnia, caci incaperea nu mi se pare prea din lumea noastra. (In plus, locul acesta imi place, pe cand Narnia nu prea.)

Din tot ce am citit pe acolo, mi-au ramas in minte urmatoarele randuri:

„Oamenii ma dezamageau, faceau asta in mod constient si totusi eu le cautam scuze. Nu ei erau de vina, eu eram, sau societatea, buletinul meteo nefavorabil, intamplarea aia de acum x ani, aligatorul albinos, extraterestrii care controleaza mintile sau e-urile din alimente. Daca vreti cumva sa angajati un cautator de scuze, va rog, eu sunt persoana potrivita, fac asta gratis, din pasiune. Apoi colectionez scuzele si le aranjez in rame clasice, pe un perete alb, ca sa le pot privi oricand simt nevoia de a-mi infige cutite in inima.” (De aici.)

Asta fac si eu. Iar acum sunt intr-un punct in care imi doresc sa mai confectionez cateva scuze pentru cativa oameni, dar nu mai am din ce. Si parca ma supara mai rau ca nu mai am maruntisuri de care sa ma leg  sa le confectionez scuze decat ca mi-au dat motive sa le caut scuze.