Pe zi ce trece se priveste cum devine din ce in ce mai mica. E aproape de capatul de sus al tocului usii. Nu, e doar pana la intrerupator. Apoi intra sub birou, atingandu-l usor cu crestetul, fara sa se aplece macar. Dupa aceea poate trece cu usurinta pe sub scaun. Noaptea doarme intr-unul dintre papucii de blana, imbracati in fetru albastru, pe care i-i facuse bunicul, cand era mica. Ziua se leagana ca-ntr-un hamac intr-o lingura de lemn. Intr-un final, se adaposteste intr-o scoica de pe pervazul balconului.

Trece vara, vin ploile lui septembrie, cad frunze si invelesc scoica, din care cineva sau ceva mai scoate din cand in cand doua maini maruntele, sa prinda in causul lor cate-o picatura de apa. Vine iarna, cochilia e infasurata in zapada, tremurand sau framantandu-se firav la cateva zile.

Oare la primavara va mai ramane ceva, sa iasa afara sa isi incalzeasca oasele?

Oare la primavara va creste din nou, ca toate firele de iarba?