Am citit ultimul capitol din O istorie a lumii in 10 1/2 capitole a lui Julian Barnes azi. M-a intristat teribil.

Am privit pe geam zeci de orase pline de sute, daca nu chiar mii de oameni. Fiecare cu viata sa mai mult sau mai putin marunta. Neinsemnata. Vieti din care nu voi face niciodata parte, total paralele cu a mea. Sau poate similare, dar prea indepartate.

In carte, el n-a ales-o tot pe ea. Sau poate ca ea nu a vrut sa il reintalneasca. Niciunul nu isi avea locul in Raiul celuilalt, niciunul nu il asocia pe celalalt cu fericirea, si totusi au impartit impreuna o viata de om.

Si iata… atatia si-atatia oameni pe care nu i-ai putea atinge in vreun fel decat daca ai avea milenii la dispozitie. Si chiar daca i-ai atinge, dragostea (si sentimentele, in general) isi pierd sensul, nu isi au rostul, nu sunt suficiente, pana la urma nu conteaza. Oare asta ajunge sa ne fie limita tuturor?