În general evit să stau singură la masă. Sau să beau singură. Dar iată-mă la o masă cu doar un scaun, o masă îngustă, atât de îngustă încât abia au loc pe ea o sticlă de vin, un pahar cu picior şi palmele mele în jurul acestuia. E lucrată cu minuţiozitate, dar cumva parcă prea în detaliu pentru o masă de grădină. În schimb, scaunul e simplu, din lemn şi metal, cred că se poate şi plia, ca mai orice scaun de grădină obişnuit.

Mă aflu într-o curte înconjurată de un gard înalt, îmbrăcat în iederă. Pe jos totul e acoperit de iarbă proaspătă, îngrijită şi nu tocmai înaltă, deşi nu cred a fost tăiată vreodată. Un covor verde cu o singură gaură: sub masă e un petic de pământ, răscolit probabil de picioarele celor care au stat aici înaintea mea.

Curtea e mică şi are un singur copac, sub care stă adăpostită masa. E o salcie plângătoare, întristată probabil de distanţa dintre ea şi orice sursă de apă.

Îmi umplu paharul. Iau o singură gură şi apoi îl aşez la loc, cu grijă. Niciodată nu am reuşit să beau vinul altfel decât luând câte o gură, din când în când. Niciodată două sau mai multe, niciodată ca pe apă.

Se aude un tunet în depărtare. O să plouă. E iunie, una dintre cele două cele mai ploioase luni din an. Măcar atât tot am reţinut când am învăţat despre climă.

În scurt timp începe să picure, dar salcia de deasupra îşi ia în serios rolul de umbrelă.

Mai iau o gură de vin şi îmi scot picioarele din pantofii mereu incomozi, degetele celui stâng îngropându-se lent în praful cald de pe peticul de pământ de sub masă, în timp ce celelalte cinci degete mângâie vârfurile reci ale firelor de iarbă din lateralul acesteia.

Ploaia se înteţeşte şi începe să se scurgă pe ramurile salciei, poposind din când în când şi în paharul meu, plin pe trei sferturi acum. E apă curată, însă. Şi privesc cum, din aproape negru, lichidul din pahar se apropie din ce în ce de un rubiniu închis.

Începe să adie vântul, nu prea tare, doar suficient cât să fiu invadată din când în când de câte un ram mai lung.

Paharul s-a umplut. Îl ridic spre salcie în semn de noroc şi beau din el fără pauză, fără suflare, până îl golesc. Îl umplu iar, dar doar pe trei sferturi, să îi las loc şi ei. În timp ce aştept să îşi umple partea, îmi întind un braţ în sus, îi prind în palmă un ram şi mi-l înfăşor, ud şi rece, în jurul încheieturii. Îmi desfac palma şi o las pe ea să mă ţină în continuare.  Simt apa care se scurge de pe crengile salciei pe propria-mi piele, fire reci ce mi se preling în jos pe braţ şi-apoi pe spate, topindu-mi-se-n rochie. Îmi trag braţul în jos, să-i simt mai zdravănă strânsoarea, dar se desprinde şi-mi dă drumul. Privind cu mirare în sus spre ea, golesc din nou paharul.

Repede, îl mai umplu încă o dată. Plin-ochi. Ploaia s-a mai înteţit şi cade cu stropi mari. Rochia s-a lipit de mine, iar când adie vântul nu mă pot abţine să nu tremur. Picăturile ajung, grele, în pahar, împrăştiind în jur pete de cerneală roşie. Masa se pătează, detaliile atente înecându-se în degradeuri vişinii. Mâinile mele se pătează, de parcă s-ar fi îmbăiat în sânge. Rochia mi se pătează, de parcă un pictor şi-ar fi curăţat pensulele pe ea. Salcia se pătează, iar picăturile ce cad din ea acum sunt ca de sânge.

Se aude un tunet puternic. Tresar şi răstorn paharul, care se face ţăndări. Cumva, mă tai în cioburile sale, simt asta, dar, în atâta roşu, nu pot să disting care mi-e propriul sânge.

––––––––––––––-

Nu e vreo metaforă. Ieri noapte m-am trezit în minte cu imaginea salciei pe care se scurgea apă. Apoi cu cea a stropilor care cădeau într-un pahar de vin prea plin. Finalul a venit pe parcurs, chiar credeam că las încă un post neterminat pentru că habar nu am cum să îl închei. Până la urmă mi-a plăcut amestecul de culori şi m-am jucat cu el: piele albă, verde crud, pete roşii.

Şi da, ştiu că e Blind Willow.