Barnes ne incurajeaza sa scriem de parca toti cunoscutii nostri au murit. In carti poate o functiona, cu trecerea timpului te distantezi de ce se intampla, te adaptezi, oamenii reactioneaza intr-un mod previzibil intr-un timp estimabil etc. Dar pe blog.. nici vorba. Scrii la cald, oamenii te iau rapid la intrebari ca ce e aia, la cine/ce se refera, e despre mine? dar tu esti ok? pe bune? juri ca da?

Asa ca de multe ori ma cenzurez. Pentru ca nu am chef de intrebari, pentru ca nu vreau sa ma deschid intr-un anume fel fata de toti, pentru ca as face rau si as intrista oameni la care tin. Sau pur si simplu pentru ca unele chestii mai mult ca sigur ar fi interpretate aiurea. (Nu mi-e clar daca prin compartimentarea asta ajung la un moment dat la ipocrizie sau nu. Tind sa cred ca uneori da. Doar uneori pentru ca totusi ating subiectele necesare cu sinceritate atunci cand sunt face to face cu oamenii respectivi.)

Asa ca de maine revin la pix si o agenda simpla pentru tot ce nu va ajunge aici. Plus altele, care n-au legatura cu walkaboutul meu feminin sau ce-o fi ce fac eu aici. In ultimele luni am adunat ganduri si intrebari notate pe post-its, prin jdemii de drafturi, prin postari private sau parolate.. iar timeline-ul meu de facebook e ca o usa de frigider pe care mi-am prins biletele cu privacy setat pe „only me”. Si pe messenger ma am in lista si imi trimit idei si intrebari (care imi apar apoi in dublu exemplar in arhiva). Plus notitele din telefon, pe culori, ca sa stiu dintr-o privire la ce se refera fiecare.

Imi mai permit niste haos de genul asta doar vreo 2 saptamani. Caci, dupa cum spuneam, aprilie se anunta a fi o luna frumoasa.