Te simţi.. de nisip uneori. Cu fiecare pas făcut care apasă şi te tasează, făcându-te să te macini singur(ă), din interior. Şi urmele rămân, jdemii de paşi în toate direcţiile, paşi făcuţi doar de dragul de a merge, fără să caute ceva anume.

Şi-ţi dai seama că tu nu eşti plajă, eşti deşert. La răsărit nu va veni niciun tractor să îţi netezească semnele, să îţi şteargă urmele. Cel mult, din când în când, câte o furtună de nisip, care doar dă impresia de schimbare, dar lasă peisajul la fel când se termină. Doar că nisipul rămâne un pic mai fin, mai mărunt, mai apropiat de pulbere.

Eşti deşert. Iar marea e departe.

Edit: Dar măcar e cald tot timpul anului. Şi există şi oaze.

––––––

E cu diacritice ca să evit „eşti desert”. Nu fac vreo schimbare la modul în care scriu în mod normal, asta e doar o mică excepţie.