Cateva ore de sinceritate absoluta. Dura. Cruda. Si totusi atat de linistitoare.

Intr-un cadru in care posibila vulnerabilitate a fost pur si simplu scoasa din ecuatie.

Intr-un cadru in care poti gresi, dar stii ca nu esti judecat. (Si chiar daca ai fi, nu ar conta. Dar totusi nu esti si o stii pur si simplu.)

Intr-un cadru in care nimic nu este cert in afara de lipsa nevoii de a impresiona in mod placut, in afara de lipsa instinctului de a (iti) indulci unele aspecte.

Intr-un cadru in care poti sa respiri mai usor, fara nicio grija care sa ti se cuibareasca in piept si sa te apese.

Intr-un cadru in care asculti si inveti si te amuzi si chiar nu ai nevoie de nimic mai mult. Oamenii aceia ar putea sa dispara maine, dar ar fi ok, caci conteaza momentul respectiv si atat.

„.. momente compacte in care un jucator devenea propria-i miscare fara a avea nevoie sa se fragmenteze indreptandu-se spre.”*

Asta sa fi fost? Oare chiar vine din atitudinea proprie sau este posibila datorita celor cu care interactionezi?

–––––-

* Muriel Barbery, Eleganta ariciului, traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucuresti, 2009, p. 40