Ma indreptam azi spre statia de la Cismigiu, de pe Stirbei, si mi-am amintit de o conversatie de mai demult.

„Acolo am lucrat eu.”

„Stiu, mi-ai mai zis cand ne-am vazut prima data. Eu treceam pe aici des pentru ca din statia asta ma duceam spre liceu.”

„Da..? Poate m-am uitat dupa tine pe-atunci..”

Poate. Poate este al visatorilor. Impotriva realitatii, impotriva sanselor ca ceva sa se intample sau nu, de fiecare data exista acest poate. Un poate care aduce un zambet sau indulceste o teama. Un poate care se scalda in incertitudine. Si in speranta si in n posibilitati, si-n orizonturi nesfarsite.

Certitudinea omoara speranta. Un nu clasic, lipsit de orice urma de pozitivism*, e clar ca o zdrobeste. Dar si un da  reuseste sa o sfasie un pic, ca mai ingusteaza un pic din orizontul ala, mai taie un pic din ce-ar putea fi. Pentru ca stii ca lucrurile stau intr-un anume fel si astfel speranta se limiteaza la ce-ar putea fi peste ceva timp, de la cateva zile la cativa ani. Si siguranta e buna, doar ca isi are timpul ei. Poate e mai versatil, poate poate oricand.

Poate. Imi place poate.

–––––––

*Iata un exemplu de nu pozitiv:  „A durut?” „Nu.”

Si nota: Logic ca am venit cu argumente contra la replica de mai sus. Dar a fost dragut, asa e el, chiar nu cred ca a fost cu abureala, a fost doar.. dragut.