„[…] ceea ce m-a interesat mai mult erau sariturile in doi. Pe langa dibacia individuala, cu o gramada de rasuciri, salturi si rostogoliri, saritorii trebuie sa fie sincroni. Nu doar aproximativ impreuna, aproape la miime de secunda.

Cel mai haios e cand sportivii au morfologii foarte diferite: unul scund si indesat cu unul inalt si filiform. Iti zici: n-o sa mearga, in termeni de fizica, nu pot sa porneasca si sa ajunga in acelasi timp, dar ei izbutesc, inchipuiti-va. Concluzia: in univers, totul e compensare. Cand mergi mai incet, te fortezi mai tare. Dar momentul in care am gasit cu ce sa-mi alimentez Jurnalul a fost cand pe trambulina s-au prezentat doua tinere chinezoaice. Doua zeite longiline cu cozi negre, lucioase si care semanau intr-atat, incat ai fi zis ca sunt gemene, dar comentatorul a precizat clar ca nu erau nici macar surori. Deci au aparut pe trambulina si in momentul acela cred ca toata lumea va fi facut ca mine: mi-am tinut rasuflarea.

Dupa cateva elanuri gratioase, au sarit. In primele microsecunde totul a fost perfect. […] Pe urma, oroare! Ai deodata impresia ca intre ele e un foarte, foarte usor decalaj. Scrutezi ecranul, cu stomacul strans: fara indoiala, exista un decalaj. Stiu ca pare o prostie sa povestesc asta asa, cand saltul sigur nu dureaza mai mult de trei secunde cu totul, dar, tocmai pentru ca nu dureaza decat trei secunde, ii privesti toate fazele de parca ar dura un secol. Si iata ca-i evident, nu poti sa te faci ca nu vezi: sunt decalate! Una va intra in apa inaintea celeilalte! E oribil!

M-am pomenit zbierand la televizor: prinde-o din urma, prinde-o odata! Am simtit o furie incredibila pe cea care tandalise. M-am infundat in canapea, dezgustata. Pai, ce? Asta-i miscarea lumii? Un decalaj infim care vine sa strice definitiv posibilitatea perfectiunii? Am petrecut cel putin o jumatate de ora intr-o dispozitie groaznica. Apoi, brusc, m-am intrebat: dar de ce voiam atat de mult s-o ajunga din urma? Ce e atat de dureros in faptul ca miscarea nu era sincrona? Nu-i prea greu de ghicit: toate aceste lucruri pe care le ratam cu o iota si care raman vesnic pierdute… Toate acele cuvinte pe care ar fi trebuit sa le spunem, acele gesturi pe care ar fi trebuit sa le facem, acele kairos-uri fulgeratoare care s-au ivit intr-o zi, pe care n-am putut sa le prindem si care s-au cufundat pentru totdeauna in neant… Esecul cu o fractiune infima… […]

Salutare, miscare a lumii! Ar fi putut fi perfectiunea, dar e un dezastru.”*

Asta e partea care mi-a placut cel mai mult din carte. Cat despre mine.. n-am atins apa inca.

–––––

*Muriel Barbery, Eleganta ariciului,

traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucuresti, 2009, pp. 116-118