M-am dezlipit cu greu de salteaua patului pentru a ma duce pana in Berzei. Corvoada lunara, mai ceva ca PMS-ul. Cozi, de fiecare data mai tampite. Inainte era una care se despartea in cate ghisee erau si mergea repede. Acum fiecare declaratie cu ghiseul ei. Din fericire aveam de stat doar la una azi. Din nefericire, o sa am de revenit, ca pe restul inca nu le-au publicat pe site ca sa le rezolv pe toate azi.

M-am asezat la coada cu cartea. Din cand in cand auzeam oamenii din jur cum creau aliante cu necunoscuti, ca sa ocupe loc la toate cozile si sa scape mai repede. Si barbati la vreo 50 de ani incercand sa convinga doamne mai tinere sa li se asocieze in acest scop. Ca parca o „echipa” numai din barbati nu da tocmai bine, e nevoie de un pic de diversite, doar e frumos sa sustinem egalitatea intre sexe.

Mereu cand ma duc acolo imi iau pesimismul in buzunar. Ma astept ca atunci cand ajung la ghiseu sa imi mai ceara ceva sau sa ma trimita in alta parte sau sa imi spuna ca de fapt declaratia respectiva nu mai e necesara. Azi am scapat repede, insa. Am parcurs doar 2 capitole scurtute cat am stat acolo.

Si apoi.. apoi nu mi-am gasit locul. Mi se intampla des in ultima vreme. Acum cateva saptamani am avut niste „episoade” in care am plecat de-acasa sa ma plimb fara tinta, de una singura. Pentru ca nu mai aveam stare. Dar azi.. azi am fost la un pas sa ma duc la gara sa imi iau un bilet spre oriunde si sa ma ratacesc pe alte strazi. M-am razgandit cand stateam la semafor. Diseara trebuie sa ma tin de o promisiune, lasam pe alta data aventurile.

Asa ca m-am multumit sa cobor inspre Cismigiu, lasand  in urma aleile care nu peste mult timp isi vor imbata locuitorii in miros de salcam. Pe ploaie, aleile dinspre Stirbei sunt pustii si tacute. Am luat-o (pe ocolite, desigur) spre intrarea dinspre Brezoianu.

Moretto, comme ta bouche est immense

Imi rasuna in gand Marcia Baila. In urechi nu avea cum pentru ca nu mi-am incarcat ipod-ul. Asa ca ascultam picaturile  abia sonore de la ploaia maruntica si rece. Imi place sa privesc crengile copacilor. Cand sunt singura ori ma uit pe jos si imi masor pasii, ori ma uit pe sus la cer, la copaci sau la ferestre necunoscute. Arcadele alea de iedera erau goale si atat de bine impletite de la sine. Arhitectura perfecta in asimetria si inconstanta sa. Si ici pe colo un cuib gol. Oare parasit de tot?

Inspre Elisabeta incep sa apara oameni. Pe patinoar e doar un tip. In geaca alba, cu miscari lente si vorbind la telefon.

Pe la iesire, pe spatiile verzi e plin de ghiocei inca mici, inca nedeschisi. Si, in mijloc, cu bocancii afundati in noroi, e o fata ghemuita care le face poze.

Pe alee, indreptandu-se spre mine, un batran care repeta indarjit acelasi vers pe jumatate mestecat:  „cobori luceafar bland, cobori luceafar bland, cobori luceafar bland.” Trec pe langa, surad amar. Primul gand: „N-o sa functioneze, la varsta lui ar trebui sa stie asta. ” Al doilea: „Grammar goes above art for most grammar nazis. O fi bine, o fi rau?” Al treilea:  „Mirelus, dar omul ala stii ca..”

In statie, dupa o lunga conversatie greu de priceput despre 138, cu o nemtoaica cu un accent puternic care abia rupea engleza, ma catar intr-un 137 si ma indrept spre casa.

La intrarea in bloc, dau de domnul L., vecinul. Pana la etajul nostru imi povesteste de ploile de toamna de cand era el tanar. E prima data cand in glasul sau percep oboseala aia care intra in oase si ramane acolo, odata cu anii. M-a intristat pe moment, dar, daca stai sa te gandesti un pic, el e un caz fericit, are 70 si ceva de ani. Oare cati om reusi sa ajungem asa la varsta lui?