Printre flori de gheata si geamuri aburite, cerul se va deschide incet. Vei vedea contururile crengilor dezbracate ale teilor. Apoi vei distinge sirurile de porumbei somnorosi, inca asezati inghesuiti unii intr-altii, impartindu-si fulgii infoiati, si acele cateva frunze inca agatate zadarnic de copaci.

Din albastrul de cerneala dimineata se va infatisa lent cu un alt cer laptos si rece. Cu balti si ramasite de zapada pe jos. Cu scurtaturi noroioase. Cu aglomeratie statica si haos gol. Cu oameni tristi dupa care inca mai striga paturile parasite. Cu frigul care ti se strecoara pana-n suflet de fiecare data cand tragi aer in piept. Cu respiratia numai aburi si cu degetele mici de la maini amortite chiar si in manusi. Si cu pasi marunti, nesiguri. Trupul trage in jos, spre pamant.

Iarna mereu aduce liniste si nemiscare. Zgomotele devin asurzitoare si nefiresti, poate chiar alarmante, ca un tipat sau o usa trantita in miez de noapte, cand totul este mut. Si timpul parca nu mai are aceeasi valoare. Totul se misca incet, inclusiv tu. Pana aproape de atemporalitate. Abandonezi ceasul, nu-si are rostul. Vei ajunge unde ai de ajuns, totul va ramane acolo, incremenit, in frig, parca la nesfarsit.

Iti revii la viata si la un ritm mai normal doar in caldura, sorbind ceai fierbinte, cana dupa cana. In liniste. Zgomotele raman nefiresti, ferestrele care nu se mai topesc iti amintesc asta in mod constant.

Si tot ce vrei sa faci este sa taci si sa simti ca nu mori, la fel ca tot ce te inconjoara. Sa nu spargi tu tacerea pentru cateva ore si sa asculti povesti rostite pe voce joasa sau mai bine soptite. Sa privesti gesturi si contururi trasate cu degete calde si maini moi. Si sa simti cum sufletul se zbate bucuros ceva mai jos de gat, in timp ce adormi la loc. Timpul nu conteaza, si maine va fi tot dimineata.

(Dar ascultati-o cu sonorul mai redus, ca e iarna.)