Acum ceva timp, Dan mi-a recomandat aceasta carte. Si seamana cu Micul Print, cica. Dar mie nu mi-a placut Micul Print. Si totusi am cautat-o un pic sa aflu mai multe. Am gasit-o pe scribd si i-am citit inceputul:

Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand, stapaneste-ti mania. In al treilea rand, niciodata, nici in vecii vecilor, nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarama, iar mecanica inimii se va strica iarasi.

De atat am avut nevoie ca sa ma prinda. Iar asta e o carte pe care am vrut sa o tin si sa o simt sub degete cand o citesc, motiv pentru care am inceput-o abia luni. Mi s-a parut ca a incercat sa ma descurajeze sa o citesc la un moment dat. Ca intra in suflet si te sapa de acolo. Si da, cam asa este. A atins niste puncte sensibile. Dar am indragit toata povestea si felul in care a fost spusa. Si cumva am gasit un fel de alinare si un pic de speranta in faptul ca si alti oameni simt in felul in care simt si eu.

Dar destul cu vorbaria, sa trec si la citate, ca sa imi indrept colturile la loc:

O urmez pana-n pivnita, topaind, si descopar o policioara intesata cu borcane. Pe eticheta unora citesc „lacrimi 1850-1857”, iar altele sunt pline cu „mere din gradina”.

E o flasneta, suna tare frumos, nu-i asa? imi spune Madeleine. Functioneaza cam ca inima ta, poate tocmai de aceea iti place. E un mecanism cu emotii inauntru.

Oare o fi iesit dintr-un ou fata asta? Se mananca? E din ciocolata? Ce-o fi cu ea?

Pe negandite, ma las cuprins de dragoste. Pe gandite, la fel.

Joaca lor preferata e sa ma invete pe mine cuvinte noi. Nu-mi lamuresc niciodata intelesul lor, dar tin mortis sa-l pronunt ca la carte. Dintre toate cuvintele minunate cate m-au invatat, preferatul meu va ramane pe veci „cunilingus”. Imi inchipui un erou din Roma antica numit Cunilingus. Trebuie sa-l repet de multe ori: Cu-ni-lin-gus, Cunilingus, Cunilingus. Ce cuvant fantastic!

Cu doar cateva ore inainte, imi socoteam inima o corabie in stare sa spintece un ocean de dispret. Stiam ca nu e cea mai puternica din lume, dar credeam in puterea flacarii din mine. […] In doar cinci minute, Joe mi-a fixat ceasul la ora realitatii, transformand corabia mea indrazneata intr-o biata pluta in deriva.

Intotdeauna, in vorbele oamenilor mari biruie uratenia.

Ochii mi-au iesit din orbite, vocea mi-a iesit din orbite, gesturile mi-au iesit din orbite.

Cu fiecare clipa care trece, trenul ma inspaimanta  din ce in ce mai tare. Inima lui care gafaie si trosneste pare la fel de subreda ca a mea. Si el cred ca e indragostit lulea de locomotiva care il face sa mearga inainte. Doar ca nu are ca mine nostalgia a ceea ce lasa in urma.

M-am lovit degeaba de atatea nedreptati, ca n-o sa ma obisnuiesc niciodata cu ele! Dimpotriva, cu cat cresc, cu atat ma dor mai tare.

Daca te temi ca o sa-ti fie rau, nu faci decat sa maresti sansele de a ti se face rau. Uita-te la acrobati, crezi ca se gandesc vreo clipa ca or sa cada cand merg pe sarma? Nicidecum, accepta riscul si savureaza placerea de a infrunta pericolul. Daca-ti duci viata cu ochii in patru sa nu-ti rupi ceva, o sa te plictisesti de moarte, sa stii… […] Fii imprudent, dar mai inainte de toate daruieste, daruieste-te fara sa te gandesti prea mult!

Poarta o pereche de incaltari mari si triste–sandale de calugarita–ideale pentru strivit vise.

Dar eu imi doresc numai sa ma desprind de invelisul trupesc, sa fac sa rasara soarele intre peretii astia si ea sa-l vada, sa-i fie cald si sa tanjeasca dupa racoarea bratelor mele.

Sunt mahmur dupa betia de dragoste prin care am trecut. Ma scol din somn cu greu.

Ne iubim ca doua bete de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sarutam, ci provocam „incendii”. Cat sunt de inalt, de un metru saizeci si sase, corpul mi-e zgaltait de un cutremur de pamant. Inima evadeaza din invelisul-inchisoare, se scurge prin artere, imi ajunge in teasta si se preschimba in creier. Sunt tot o inima, de la fiecare muschi pana in varful degetelor!

Of, mai, baiete, scanteile nu se imblanzesc. Crezi ca ai trai linistit cu o scanteie intr-o cusca?

Dar nu ma mai rabda inima sa stau s-o privesc disparand in pliurile noptii, de indata ce mijesc zorile. Cadenta pasilor masoara distanta dintre noi si-mi rasuna in urechi alungandu-mi somnul. Iar cand se crapa de ziua si cantecul pasarilor ma anunta ca nu mai am timp de dormit, imi vine rau. 

In cateva luni, marea dragoste a facut intaii pasi, nu se mai poate adapa doar la sanul noptilor. Oasele au nevoie de calciu, caci neatinse de soare si de adieri de vant se farama. Vreau sa-mi dau jos masca de liliac romantic si sa iubesc in lumina.

Lasa-ma sa urc in inima ta de bambus, vreau sa adorm langa tine.

Nu vreau sa ma iubesti „de aceea”, vreau sa ma iubesti „pe mine intreg”.

Mainile se cauta neindemanatice, nu stiu sa faca ce fac oamenii normali. In bezna noptilor, impinse de dorinta, se stiu una pe alta pe de rost, dar aici, in plina lumina, parca ar fi patru maini stangi care se chinuie sa scrie „buna ziua”.

o sa zareasca ramasitele viselor noastre in luciul oglinzilor

In ochii ei, care m-au fermecat altadata deschizandu-si petalele pleoapelor, acum nu mai vad decat neguri si ploi.

Oricum, ma socoteam in stare sa fac totul pentru ea, sa macin graunte de luna si sa i le presar pe pleoape, sa nu inchid un ochi pana la cantatul cocosilor, sa ma culc la cinci dimineata in suieratul pasarilor, sa strabat lumea in lung si in lat doar ca s-o revad..

M-as arunca direct in pat. Sigur as mai gasi sub perna cateva vise din copilarie… si-as cauta sa nu le strivesc sub povara grijilor de adult care mi s-au cuibarit sub frunte.

O mai strange o data in brate, cu obisnuinta cu care speli vasele, fara sa te gandesti prea mult. Cum sa imbratisezi asa o fata, fara sa te gandesti?

Dupa primul „accident” din dragoste, mi-am invatat bine lectia. Cateodata, dintr-un vechi reflex, imi vine sa intrec masura, dar durerea imi taie aripile.

Cand aveam inima veche ar fi fost simplu, ar fi venit de la sine, dar acum nimic nu mai e ca inainte. 

Tropotul pasilor ei se aude din ce in ce mai scazut. In curand, n-o sa-i mai vad trupul mladiindu-se ca un val inspumat. In curand, gleznele or sa-i dispara sub unduirea molatica a rochiei. In curand, n-o sa mai ramana din ea decat sunetul slab al pasilor. Silueta ei n-o sa masoare mai mult de zece centimetri. Noua centimetri, sase, cat o cutie goala de chibrituri. Cinci, patru, trei, doi… De acum n-o s-o mai vad in vecii vecilor.

Taci, inimioara! Nu ma recunoaste. Taci, inimioara! Nimeni nu ma recunoaste. Nici macar eu nu ma recunosc.

Pe aceasta cale as dori si sa multumesc pentru recomandare.

Sursa imagine: http://boxset.wordpress.com.