Aseara am venit singura acasa. Era intuneric, frig si ceata. Am ocolit incetisor sa imi mai iau niste apa, apoi am mers pe aleea pe care nu mergeam niciodata singura noaptea. Si-am ajuns acasa. E acasa doar pe buletin si cateva zile pe luna deocamdata, but still.

Si-acolo am stat. Aici am stat, ca inca sunt la apartament. Era cald, ma cuibarisem bine, dar eram.. nu nervoasa, poate doar dezamagita. It’s awful when people fail to prove you wrong. Pentru ca, pana mea, au si parti bune si tu vrei sa crezi in alea, dar stii cum sunt de obicei. Cunosti tiparul, stii deja cum o sa fie, dar speri sa ti se demonstreze opusul.

Ma intristeaza oamenii din jurul meu. Indiferent daca ii stiu de mult timp sau daca abia i-am cunoscut. Pe foarte putini ii simt plini de caldura and genuinely open and honest. The dreamers, the seekers, and the hopeful, perhaps. Pe scurt.

Altfel.. orice e de simtit se ineaca in alcool, in meaningless, empty sex sau in alte chestii. Toata lumea isi ascunde si se ascunde de problemele proprii, indiferent de cadru. Ma doare si mi-e teama. In afara de mine, am mai auzit replicile astea la foarte putine persoane in ultima vreme*. Si chiar si atunci, once people open up, in mod inevitabil la un moment dat se retrag si repeta variatii pe tema dar eu sunt ok, sunt bine. Chiar si eu fac asta uneori. Pentru ca fragilitatea, vulnerabilitatea sunt chestii de care fug toti. Cu viteza mai mare decat de alte chestii mai grave. Cum ar fi superficialitatea. Superficialitatea e imbratisata cu drag de toti, it’s everybody’s best friend.

Si cineva cu picioarele mai pe pamant mi-ar tranti un grow up, just join the club, childhood’s over. Ei nu mai stiu, ei nu mai au. (Si nu o zic cu aroganta, o zic cu un gol in stomac si cu mahnire.)  Cum vrei sa ii ceri sa iti dea daca nu are?

*Nu am auzit nici replici pozitive. Am auzit la cineva de fericire impartita in straturi, in schimb. Iar cea de gasit, pentru adulti, era de pe cele inferioare. Cealalta era rezervata doar copiilor.