Luni mi-am dat drumul la mers.  A fost ultima zi in carje. Then I Housed it up si am trecut la un baston.

La recuperare am schimbat multe dintre exercitii, dar le fac in continuare pe structura veche si dimineata, cu ambele picioare. Am capatat o mobilitate mult mai mare fata de cum eram inainte de boacana, aproape ca nu imi vine sa cred.

Zilele au trecut repede, kind of melted into each other. Seriale (vad in sfarsit Friends in ordinea in care trebuia; also, apparently, my ex was a blonde, blue-eyed Chandler), muzica, tot felul de conversatii (unele de rutina, altele chiar interesante).

Pana spre weekend am inceput sa merg fara baston prin casa, dar tot cu orteza la genunchi. (Da, luni mersesem fara baston, dar am zis ca sa ma sprijin pe el in continuare, sa nu fortez. Teama, deh.)

Vineri am plecat cu ai mei si cu inca o familie cu un baiat un pic mai mic decat mine. 6 deci. Si au facut rost de o duba de 9 locuri. Spatiu, perfect. Dar plictiseala.. Si ma gandeam ce misto era sa fi mers cu alti oameni intr-o duba de-asta la mare sau oriunde. Si oftam. Cu Stefan (the other family’s kid) nu prea vorbeam. Discutiile de politete, de purtat si in preajma parintilor, deja le avusesem. Ii mai scriam „biletele” pe mobil, mai stateam pe net, mai ascultam niste muzica in casti.. Apoi m-a potolit ca mi-a pus Up si stateam in blocaj si ne uitam la desene animate.

Am ajuns la Covasna. M-am dus la geocaching, ca trecusem de prea multe ori inainte fara sa imi caut cutia aia. Am scapat de piticul de pe creier (Grumpy, apparently) si ne-am continuat drumul spre Comandău.

Eram rupti de foame. Am mancat o ciorba ungureasca, I have no idea what it’s called. Si am facut ceva ce nu am mai facut niciodata cu nicio ciorba / supa. (And I did it twice.) Mi-am mai pus o portie. Si apoi ne-a prins pastravi si ni i-a prajit in malai. It was as tasty as fish could get. Sisisisiiii clatite cu gem de afine. (Asta a fost cireasa de pe tort, ca pe drumul spre Comandau chiar ziceam ca mi-e pofta de clatite!)

Partea mai urata a fost ca stateam la etajul 2 si eu inca nu ma invatasem asa bine cu treptele. Tot raul spre bine: acum le urc fara baston; la coborat mai am nevoie de sprijin, tine un pic cand cobor cu stangul.  Sambata dimineata mi-am dat drumul la mers fara baston pe distante mai lungi, ca eram ocupata sa tin aparatul foto cu ambele maini si sa ma plimb aiurea. (Aparatul lu’ tata, nu al meu.)

Seara a fost senin, am vazut stelele din pat. Am prins si sambata dimineata senin, apoi a inceput ploaia. De-aia de toamna. Si cand nu se auzea ploaia se auzea paraul din spatele casei. Simply brilliant. Dar am adormit greu.

Duminica dimineata m-a gasit melancolica rau. Muzica in casti, privit pe geamul masinii si rasucit gesturi si cuvinte pe toate partile, pana am ajuns la niste concluzii care sa imi satisfaca masochismul de moment.

Anyway, de maine cred ca incep sa ma plimb. Poate ajung si sa ma tund, imi cam intra bretonul in ochi si parca nu am chef sa mi-l scurtez singura. Si sa ma duc la apartament. (Poate imi montez si masuta de cafea.) Siiii asa as iesi la o bere! Sau o limonada. Sau un Cuba Libre. Ideea e ca as iesi totusi si la un pahar cu apa (plata, dar fara lamaie), doar sa ies si sa ma vad cu oameni. Daca tineti la nivelul meu de stres, poate pe la Pardon Cafe, la Favorit. Daca nu, se poate si in centru, doar ca o sa ma panichez aiurea cu piciorul pana o sa vad ca sunt in stare. Ideea e ca piciorul se simte in stare, dar e un pitic pe creier care se sperie ca îu, ce departe-s de casa cu un picior inca nesigur! what if.. si a se continua cu orice scenariu demn de Final Destination va vine in minte.