In weekend am cazut. Cand ceva urat i se intampla corpului tau, timpul incetineste. In timpul cazaturii, am simtit cum, in genunchi, ceva se desprinde de la locul lui, am gandit ca s-a dislocat osul si ca o sa fie nevoie sa pop it back in, si am simtit cum s-a asezat la loc pana sa aterizez. Dupa, m-am ridicat ca venea o masina. Durea. M-am asezat pe jos, cu genunchii la piept. Daniel mi-a verificat mobilitatea piciorului, era ok. Dar durea. M-am ridicat cu teama, asteptandu-ma sa mi se farame toata articulatia. But it didn’t. Ma duc la camera. Hai ca te duc eu. Hai ca mergem toti.

Si s-au oprit la un moment dat, mi-au zis stai un pic. Nu, eu m-am dus in continuare. Era aglomeratie, uram fiecare om sau obiect ce trebuia ocolit. Il sun pe Sasha, sa intreb unde e un punct de prim ajutor in Vama. Nu raspunde. Aratam suficient de aiurea incat sa ma opreasca oameni pe strada sa ma intrebe ce am patit si daca vreau sa mearga cu mine. Nu, ma descurc, dar multumesc. Unul m-a facut sa rad: pari o tipa misto, sper sa fii ok. Daca si asa par misto e bine.

Am ajuns in camera. M-a busit plansul. M-am linistit. Nu rezolv nimic cu plansul, pot sa plang si mai tarziu. Imi ridic rochia. Iar incep sa plang. Ma ridic, ma duc la baie, ma spal, tin genunchiul in apa rece, ma imbrac si ma intind in pat. Dau un mesaj, povestesc; ce trebuie sa fac, ca tu stii de-astea. Nu sun, ca poate doarme si iar incep sa plang daca ii aud vocea.

Se intorc si ceilalti. Imi compara genunchii. Isi dau cu parerea. Daniel are mai multe optiuni, el e ala mai patit cand vine vorba de lovituri la genunchi. Rosi se duce dupa gheata, o pune in prosopul lui si mi-o tine pe genunchi. Adoarme asa. Ancuta ne inveleste. Ma tot uit la telefon, poate a raspuns la mesaj. Atipesc si eu la un moment dat.

Cand ma trezesc, Daniel se duce si imi ia fasa elastica, ca asa a zis in mesaj. Ana imi aduce de mancare. Nu pot acum, o las pe mai incolo. Imi bandajeaza Daniel genunchiul si capat destul curaj sa ma spal si sa ma imbrac. Ana mi-a facut bagajul, ajungem si la masina.

Mergem in Mangalia, la urgente. Doctorul imi pipaie genunchiul, imi misca piciorul de colo-colo. Da, e ruptura. Adica.. trebuie pus in gips? Da, 2 saptamani. Dar nu are cine sa ti-l faca azi, abia maine. Pot sa iti dau trimitere pt. cand ajungi in Bucuresti. Sau poti sa iti cumperi o orteza, daca vrei iti aduc sa le vezi si sa le probezi. Prima e fixa. Greuta. Si tot 2 saptamani? Tot 2 saptamani. A doua e cu niste tije de metal, care permit o oarecare mobilitate a articulatiei. E usurica. Tot 2 saptamani si asta? Tot. Ok, macar pot misca piciorul cat de cat. Durea mai putin cu ea, aveam stabilitate cat de cat.

Plecam spre Bucuresti. Ii dau mesaj lui Mihai. Imi vine sa plang de fiecare data cand spun cuiva ce am patit. (Acum nu imi vine sa plang, there’s worse stuff to go through.) Nu suna, nu suna. Ma suna, vorbim un pic, dau vina pe baterie ca trebuie sa inchid, desi Rosi tocmai imi intinsese cablul sa imi incarc telefonul. Ma tot luau ca sunt abatuta, ca nu vorbesc, incercau sa ma inveseleasca. („Feeling silly yet?”) Eu inca ma straduiam sa nu plang.

Ajungem si in Bucuresti. I’m Rosi’s last stop. Ma duce pana la usa. Mi-am dat seama ca nu stiu cand o sa il mai vad si ca probabil o sa mi se faca dor de el la un moment dat, which is unusual dupa nici macar 3 zile. Dar a avut grija de mine. A stat pe mal sa vada ca sunt bine cand inotam pe la 5 dimineata, m-a certat ca nici nu ma sterg de apa cand era asa frig afara (Femeie, mie mi s-au intarit sfarcurile de frig! Mie nu, mi-e bine asa.), m-a incalzit la rasarit cand tremuram dupa inca o baie in mare, m-a tinut in brate cat am dormit ca nu reuseam sa ma incalzesc, mi-a adus de mancare cand nu aveam chef sa ma trezesc, a avut grija de mine cu genunchiul.. Deci ii pot da o scrisoare de recomandare geniala pt. tipa aia de care mai zicea din cand in cand.

Anyway, ajunsa acasa, mama e pe hol, vbeste la telefon cu matusa mea. Zambeste la mine. Ma uit in ochii ei si dau din cap ca nu. 2 secunde, Maria, a venit Mirela. Mama, stii ce se intampla cand plec la mare.. Ridic fusta peste genunchi. Te sun eu, are ceva la genunchi. Ce-ai patit, pisi? Ma ajuta sa ajung sa ma trantesc pe pat. Ii povestesc, vrea sa mergem iar la spital. Nu azi, maine. Voiam sa inchida usa, sa ma lase sa plang cum trebuie in sfarsit. Pleaca si imi inchide usa. Mai intai vorbesc cu el, pe net, si ma convinge sa imi pun gips daca e nevoie si sa merg iar la spital a doua zi. Pe la sfarsitul conversatiei plang. Nu pot sa astept cu spitalul pana a doua zi. O strig pe mama, deja era imbracata sa plecam.

Cu tata lucrurile stau altfel. Nu a mers cu noi la spital si nici nu-i vorbesc acum.

Am ajuns la Floreasca, mai liber decat ma asteptam. Doctorul e foarte de treaba. Ii dam hartiuta de la Mangalia, imi spune ca ruptura de menisc nu poate fi stabilita fara rmn. Hai sa vedem si ce ai la picior. Vai, dar ce super-atela ai! Imi desfaca atela minune si fasa elastica. E super umflat genunchiul. Mobilitate inca e. Mai vine inca un doctor si se uita si el. Da, poate fi luxatie sau ruptura de menisc. Hai si radiografie, desi nu cred ca ne zice ceva nou. Cat asteptam, mesaje de la Ana si Mihai. Mihai ca sa vina si el, dar i-am zis sa stea linistit. Se impiedica o asistenta de piciorul ala. Dreptul, by the way. Just what I needed.

Ne intoarcem la ortopedie. Se uita la radiografie, e ok. Adica si aici e totul ok? Da, stai linistita, e doar rotula. Aaah, bun, ok. Deci, o sa iti punem o atela de gips, stai cu ea minim 7 zile, maxim 10. Noi suntem de garda si miercurea viitoare. Intre timp faci rmn-ul la o clinica privata, iti dau nr meu de telefon si pe al colegului, suni cu rezultatul si vedem ce urmeaza.

Atela. De la jumatatea coapsei pana la glezna. E grea. Trebuie sa faci injectii in fiecare zi, ca o sa stai intinsa si sa nu se formeze cheaguri de sange. Poti sa ti le faci si singura, in burta sau in umar. (Mi-e groaza de ace, dar o sa o fac si pe-asta. Mama se pierde la chestii de genul, si pe tata nu vreau sa il implic, desi el stie cum.)

Drumul de la gang pana acasa cred ca a fost cea mai grea chestie pe care am facut-o. 5 denivelari de asfalt, o bara prea moale, 4 trepte. Usa de la lift care tocmai azi nu mergea deschisa. Nu gaseam clapa de care trasese Rosi cand m-a adus acasa.

Acasa, tata intreaba ce am facut. Nu ii spune, nu a fost cu noi, deci nu conteaza. Ma spal, mananc, adorm.

De dimineata gasesc langa pat 2 bastoane. De metal. Unul cu un fel de tripod la capat, celalalt normal. Le-a folosit Buni, apoi cu ele a inceput Dada sa mearga iar cand a iesit din spital. Pot si eu. Le folosesc pe amandoua. Ma duc sa imi iau incarcatorul din bagajul inca nedesfacut, mancare si ceva de baut. Aprind si sting lumina cu bastonul. Dar cum fac cu mancarea? Nu mancam in bucatarie, asa ca nu tinem scaune acolo. Cauta o sacosa de umar, pune mancarea acoperita cu folie, sucul, incarcatorul si telefonul in plasa. Gem urat cand imi cade bastonul normal pe jos. Fac cumpana si il recuperez. That was actually easier than I thought.Mergi. Ma rog, hop. Mi s-a parut ca m-am miscat repede. 26 min pentru ceva de nici 5 min in mod normal. Fuck. Si totusi e prima data cand simt ca o sa ma descurc si ca o sa fiu ok. Bine, tot mi-e teama de injectiile alea, but I’ll manage somehow.

Vorbesc la tel cu mama. Tata m-a programat maine la rmn si tot de maine trec pe carje.

This is not a post for pity. Nu vreau „imi pare rau”-ri. E pur si simplu o relatare a celei mai naspa experiente fizice (de pana acum) pentru a imi analiza eu progresul (as in azi 26 min, maine cat?) si pentru a retine cum am trecut peste si cine mi-a fost alaturi.

Heh. Tocmai au venit ai mei acasa. Tata: „ai pregatit injectia?” Acum ii zice mamei ce a studiat cu injectia si de zonele de intepat. Ok, dad’s not that bad cand se calmeaza si trece peste orgoliu. It just takes a bit longer than it should, in some cases. A venit si mi-a adus si ceva de baut. Well, I’m off for the day. Carti, tv, seriale pe laptop, fb & mess pe mobil.