Locul vizitat ieri (sambata) m-a facut sa imi pun o intrebare, poate stupida in ochii unora.

Ce cuvinte inveti prima data un copil fara parinti? Tot „Mama” si „Tata”, chit ca nu ei vor veni cand vor fi strigati si ca acel copil poate nu va avea niciodata pe cine sa strige astfel?

Nu stiu cati copii de acolo ajung sa fie adoptati. Cei care sunt plasati la oamenii din satul din apropiere presupun ca sunt mai norocosi, macar afla cum e sa faca parte dintr-o familie. Dar din ceilalti, macar cativa au priceput de devreme ca pe ei nu o sa ii ia nimeni. La cati sunt acolo, cine ar vrea un copil mic cu proteze la ambele picioare in locul unuia sanatos, care ar putea duce o viata mai putin chinuita?

Ce-i inveti pe acestia? Ca ei stiu de devreme ca nu au pe cine sa strige „Mama” sau „Tata”. Si da, unde am ajuns noi, copiii erau in grija unui preot, pe langa femeile care le gateau, le spalau hainutele si ii ajutau cu de toate zi de zi. In cazul lor, poate gasesc alinare folosind Mama si Tata in rugaciuni, desi sentimentul e de alt fel si sunt gesturi de afectiune pe care nu le pot simti asa. Dar sunt copii care nu au nici asta.

Sunt copii care, desi se bucura jucandu-se, nu au o copilarie adevarata. (Aici ma gandesc si la locuri in situatii mai grele.) Uitandu-ma in urma, prin „copilarie” nu inteleg cu ce ma jucam. Inteleg cu cine ma jucam (macar de legaturi de prietenie mai stranse nu vor duce lipsa), inteleg casa bunicilor, plina de jucarii care conteaza doar pentru ca le leg de diverse amintiri, bunicii si o groaza de alti oameni care nu mai sunt. Mama si tata nu sunt asa stransi de copilarie, ei sunt pur si simplu langa mine prin toata viata mea de pana acum si sper sa mai fie mult timp de acum incolo. Si bunicii, dar doar Dada mai e acum.

And I take that as a given, nu stiu sa apreciez asa cum trebuie. Da, apreciez prezenta lor in viata mea in sensul ca I’m lucky to have met these people and learned from them, of course. Fara influenta lor as fi iesit.. ca cei pe care ii evit astazi. Dar ma enerveaza cand isi fac griji, cand ma suna mama de jdemii de ori ca eu nu raspund pentru ca sunt cu vreun baiat sau pur si simplu nu am chef, cand ma piseaza sa rezolv maruntisuri pe care le tot aman ca ma supara sa ma gandesc la ele si asa mai departe. Dar daca toate astea ar inceta, nu mi-ar fi bine.

E bine sa contezi pentru cineva destul cat sa isi faca griji pentru tine si asta se aplica in multe tipuri de relatii, nu doar in cele de familie.

Pe aceasta cale vreau sa ii multumesc lui Mihai ca mi-a zis sa vin. Mi-a placut sa ii vad zambind, sa fac cunostinta cu unii si sa le explic chestii despre unele jucarii. Mi-au ramas in minte Tontonel care se ascundea dupa perdelele de la etaj, baietelul care s-a urcat pe gard, ala mic care fugea cu bicicleta cu catelusul de plus pe ghidon, baietelul mic-mic si blond si timid, cu nasul julit, si Andreea si scolarita Alina. „Iesirea” asta m-a facut sa apreciez unele chestii din viata mea in alt mod si poate la alt nivel.

––
* The little things se refera la ce-am facut noi, o picatura intr-un ocean. Not a big deal.