„Mirela este ea si lumea.” Asta a spus candva un profesor despre mine. Au fost si exista oameni care ma cearta – si ma cearta urat si zdravan – ca nu sunt mai ancorata in realitate. Ca imi permit sa vorbesc despre ce simt si sa pun ceea ce simt inaintea altor lucruri mai importante. „An ingenuous 23-year-old”.  Pentru ca, in ziua de azi, trebuie sa iti lipseasca niste cescute din dulap ca sa fii astfel, nu?

Si e atat de bine cand, uneori, cineva iti spune ca nu gresesti. Chiar daca intr-un final as ajunge sa ma dau cu capul de pereti (sau de pragul de sus), macar am fost in stare sa simt ceva care sa ma impinga la acele actiuni.

Am zis mai sus ca imi permit sa fiu asa cum sunt. Oamenii sunt modelati de tot ce traiesc and from emotional beings they become rational beings. Just the latter. They choose the convenient, probably safe options, which would make their lives more comfortable, and which provide peace of mind. They just fade into that world of which I’m not fond of.

Acum ceva timp am petrecut luni bune incercand sa ma conving sa ma intorc la cineva, doar pentru ca daca as tine la acea persoana, mi-ar fi totul foarte, foarte usor. Convenient. Safe.

Dar nu. It doesn’t work that way for me. That’s just not how I’m built. I am the kind of person who will get over a guy being a jerk sometimes just because the green balloon hasn’t popped or deflated yet. And it’s awesome when some people encourage this part of me.

In liceu am scris atestatul la engleza despre dragoste. Go figure. Chemistry with that damned and tricky oxytocin. Love in art, especially in books. But I liked the way it started. With the Corinthians image of love. I’m not as religious as others, I do believe in something up or out there, but there’s a long way to calling myself religious. But I really liked this:

Love is patient, love is kind. It does not envy, it does not boast, it is not proud. It does not dishonor others, it is not self-seeking, it is not easily angered, it keeps no record of wrongs.  Love does not delight in evil, but rejoices with the truth. It always protects, always trusts, always hopes, always perseveres.

I had that. I felt that. How many people can say that? Not the receiving of it, but the offering part.

I’ve allowed to be hurt by the subject of my affection (subject-object, nu subject-slave) in ways I would never have allowed others.

„You just need to stop accepting crap sometimes. I have the feeling that I can just abuse you if I wanted to  and you’ll be there ‘cause you like me. What the fuck?! Si asa sunt si relatiile tale. Sa-mi bag **** de nu te lasi abuzata de barbatii cu care umbli!”

Yeah, not too charming or flattering. Dar da. Atata timp cat partile bune valoreaza mai mult decat cele rele, in opinia mea, it’s worth the tears and the lack of smiles every now and then. Almost none of my relationships felt like a walk in the park, si am stiut asta de la inceput. But hey, I’m bound to get hurt, more or less, soo at least I get to choose who does the beheading.

Cunosc barbati care sunt surprinsi de gesturi marunte care pentru mine sunt firesti si nu ma costa nimic sa le fac. Si te privesc atat de incantati de te intrebi ce fel de femei au intalnit pana atunci. Ce fel de vieti duceau inainte de tine sau ce vieti inca duc cand nu sunt langa tine.. ca nu totul ajunge sa se numeasca „relatie”. Si cum se comportau/comporta cu celelalte daca acele gesturi mici nu au aparut sau au fost suficient de rare cat inca sa ii minuneze.

Am vorbit in ultimele 2-3 saptamani de cateva ori despre masculinizarea femeii. Cu tipi, ca ei stiu mai bine.

„X e foarte feminina. Si Mirela e feminina, dar in alt mod.”

Parca asa am auzit acum vreo 2 luni. I had to be the guy in a relationship, because he lacked the innitiative. Didn’t like it. Simt nevoia sa ma simt fragila, dominata, protejata, mica (chiar si la inaltimea mea). Vreau sa fiu lasata de catre cel de langa mine sa fiu femeie. A zis azi Mihai ca femeia trebuie sa urmeze barbatul si barbatul trebuie sa stapaneasca femeia. Mi-a placut asta. Pentru ca da, omul trebuie sa stie sa ma faca sa ma simt a sa. Si nu prin gelozie si posesivitate sau, mai rau, agresivitate.

Si da, simt nevoia sa gatesc pentru cineva. Imi place la nebunie sa amestec in mancare si sa ma gandesc daca o sa ii placa. Sa aranjez masa. Imi place sa port chestii mai revealing cand intr-un fel apartin cuiva. Altii pot sa se uite sau nu, don’t really care, it’s not meant for them. Cand sunt singura ma imbrac cuminte. Sau cand gasesc ceva misto – melodie, film, carte, whatever – I don’t always feel like sharing it with everybody, but just with the other person, ‘cause it’s something special. Si alte nimicuri de-astea.

Don’t get me wrong, cred in acelasi timp si in spatiul personal si individualitate. Pentru ca de capul tau iti dezvolti unele aspecte pe care nu le poti dezvolta in doi, daca celalalt te sufoca. Si individualitatea e foarte buna, dar nu pana la opus. E foarte misto sa inveti chestii de la altul, sa dezbateti diverse din colturi opuse, dar e la fel de frumos sa descoperi elemente comune, mai ales acolo unde nu te astepti.

Aaand this wasn’t even supposed to be about love, but about being able to feel stuff and acting accordingly. Not thinking everything through, but being alive, not a machine processing everything before providing a result.

Desi nu pot mereu. Imi inghit cuvintele. Mi-e teama. Si ma surprind afectata de tot felul de nimicuri, din senin. Rosesc. Ma albesc. Imi tremura mainile. Am un gol in stomac.

Pana si cand cunosc oameni noi. Eu nu sunt sociabila, tot incerc sa va explic asta, but nobody seems to listen.

Si nu stiu sa primesc complimente. Ma blochez. Ma iau singura la misto. Incerc sa conving persoana care imi zice ceva dragut ca nu e asa, ca greseste.

Nici sa fac complimente nu mi-e usor. Dar gasesc detalii care imi plac si atunci tre’ sa zic.

I’m alive and kicking.. and yeah, also failing in many cases. Dar imi permit. Inca imi permit.