Mai toata lumea care a iesit de cateva ori cu mine stie ca daca mama suna si nu i se raspunde, ea suna si suna si suna pana primeste raspuns. Mai putin in cazurile in care stie unde sunt si ce fac si, eventual, stie si ca nu pot sa raspund.

Azi, pe la ora 4 pm, suna telefonul. Mama. Decline, job, nu. Iar. Decline. Si iar. Decline. What the fuck happened? Clar a patit ceva Dada. Apel, apel, apel, decline, decline, decline. Deci: Dada. Ma suna sa imi spuna ca a patit ceva. Dar daca era la spital, ma suna in pauza. Dada.. nu mai e. Mi se pune un gol in stomac. Incep sa mi se raceasca si sa imi tremure mainile. Si suna, si suna, si suna, si de fiecare data inchid. Ok, mesaj: „Sunt la munca!” Dar tot suna. Incep sa respir aiurea. Trebuia sa il sun pe Dada inainte de job sa ii multumesc, de ce naibii nu l-am sunat? De ce a trebuit sa aman pana la pauza?! Si suna, in continuu, iar eu resping fiecare apel.

Cand am iesit in pauza, m-am repezit pe hol si am sunat-o, deja cu lacrimi in ochi. Ma pune pe hold. Ma suna pe cealalta linie. Ii inchid, ma scoate de pe hold.

– Ce s-a intamplat?!

– Ce sa se intample…? Nimic.. Tu m-ai sunat..

– Nu, mama, tu m-ai sunat de jdemii de ori. E ceva cu Dada? Dada e bine?

– Da… Dar eu nu te-am sunat. Probabil nu am blocat tastatura si.. aveam telefonul in geanta.

Facepalm(s), calmat. Il sun pe Dada, never been happier to hear his voice.

– Esti bine?

– Da, papusa mea, da. De ce?

– Asa.. Multumesc mult.

– Esti fericita?

– Da, da, sunt fericita.