6 Decembrie 2010. Acum un an eram in Romniceanu, pe o banca, era seara si era urat afara. Mi-a sunat telefonul si, inainte sa raspund, stiam. Stiam ca in toate celelalte dati, i-am si zis-o persoanei care era cu mine, de cum m-am uitat la cine ma suna.

M-am pierdut in chestii tehnice, in drumul spre casa lor. Oare cum se face imbalsamarea? Si cand am ajuns acolo, nu m-a impresionat nimic. Eram doar curioasa sa aflu cum se face imbalsamarea. Am stat cu Dada si am vorbit cu rudele si cu vecinii, in alta camera, pana se intorceau ai mei. Si erau oameni care isi aminteau de chestii haioase, petrecute cu multi ani in urma. Apoi erau oameni care isi aminteau de cum le-au murit apropiati, care varsau lacrimi si pentru altii, nu doar pentru ea. Si mai erau oameni care incercau sa stoarca lacrimi de la cei din jur, poate cu o placere sadica: „Ce te faci tu fara bunica ta?” Si insistau, ca eu nu plangeam.

Imi aduc aminte cum a fost in ultimele zile, cand tremura si respira cu niste pauze ingrozitor de lungi, de imi dadeam seama ca e inca in viata doar pentru ca inca ii mai pulsa buza. Si imi aduc aminte ce mi-a zis mama de cand a gasit-o. Dada era langa ea, o tinea de mana, dar nu isi dadea seama ca ea nu mai e. Si mama a amanat momentul pentru ca el si-asa abia manca si a avut grija sa il puna la masa, a avut rabdare ca el sa manance, si abia cand au revenit langa ea a putut sa ii spuna si sa planga. Si mama plange rar.

Cand au revenit ai mei, au venit si cu tipul care se ocupa de imbalsamare. Am vazut cum o ridica de picioare si corpul e tare, ca o scandura. Si am vazut si am auzit cum isi arunca instrumentele pe trupul ei ca pe o masa, cu o obisnuinta indiferenta. Nu am vazut mai mult ca m-a rugat mama sa nu ma uit, macar de dragul ei. Atunci eram curioasa doar cum se face imbalsamarea. Acum ii multumesc ca nu am vazut mai mult.

A fost dusa la capela de la biserica din parc. Si-mi aduc aminte ca pentru una din slujbe am stat o groaza sa vina preotul. Stateam in masini, ca era frig. Si in noapte, in lumina slaba de la felinare, se vedeau oamenii care veneau in continuu in curtea bisericii pentru a lua apa de la fantana de acolo.

Inmormantarea a fost mecanica. Ca de obicei, as spune. „A avut timp sa se obisnuiasca, ca i-au mai murit doi bunici.” Urata replica si spusa de mai multe ori.

Atunci cand a fost acel ramas-bun final, or whatever that’s called, I went next to her si fata de cand am trecut prin acelasi moment la Mamaie si Tataie, nu am avut cine stie ce amintiri care sa imi vina in minte. We weren’t that close. Exista amintiri, dar nimic remarcabil. I just stared at her si singura chestie care mi-a venit in minte a fost „O sa am grija de Dada.” Which, God knows, I could have done a lot better than whatever I did this past year.

Cimitirul in care este ea nu imi place. E randuri-randuri, inspirand inmormantari in masa, pe banda rulanta. Imi provoaca un disconfort drumurile acolo, ceea ce nu pot spune si despre vizitele in Bellu, unde sunt Mamaie si Tataie.  La ea, singura chestie emotionanta mi s-a parut mormantul copilului de 5 ani, vazut acum cateva luni. Cu un iepure de plus pe cruce, asemanator cu Iepu al meu, pe care l-am primit de la ea, la 5 ani.

Dupa, eu nu am mai stat la masa. M-am dus in oras, in Iron, we all have our own ways of coping with things. Si la un moment dat au cantat melodia care imi rasunase in cap in acele zile. Still no tears, though.

Un an intreg nu am plans. Si acum cateva ore, am auzit niste colege vorbind de Mos Nicolae si ce o sa le aduca. Eu nu prea le am cu in ce data suntem si chestii de genul. Si pentru mine 6 decembrie de anul trecut nu inseamna in primul rand Mos Nicolae. Pentru prima data m-am chinuit sa nu plang, which I didn’t do, in the end.

Nu mai stiu unde am citit sau am auzit ca fiecare om moare de doua ori: cand chiar moare si cand ii este amintit ultima data numele. Vorbesc destul de des despre Mamaie, Tataie, Marga, uneori si Leana. Si o sa vorbesc in continuare si despre Buni. Coca. Stefania. In fond, bucatele din ei se regasesc in mine, iar fara ei cu siguranta nu as fi cum sunt acum. Nu as fi in stare sa vorbesc despre orice chestie, oricat de nesuferita ar fie ea, si nu as fi in stare sa merg pentru ce vreau eu mult pana in panzele albe, precum Mamaie. („Zi ca el si fa ca tine.”)  Nu as reusi sa am optimismul si puterea de a ierta a lui Tataie. Sau rabdarea ingrozitoare la buchisit chestii. And I’d be such a prude, daca nu ar fi fost Marga! Si probabil ca nu as fi ajuns sa cred in ceva mai mare decat mine, in timp ce as pune la incercare increderea pe care o am in toti oamenii din jurul meu, daca nu era Leana. Iar Buni? Eh, partea mea mai linistita, mai tacuta, de la ea vine.  There are so many stories to tell, de ce au fost asa, de ce am ajuns eu asa. Si inca le aflu si eu.

So yeah, I do miss her. I miss all of them. But I’m smiling while I’m doing that.