(Acest post a fost parolat. Este continuarea de la Nu.)

Sometimes I get hopeful. Poate iar ma pierd in aceleasi detalii, dar uneori ma gandesc ca am facut progrese. Eu, adica. Si cateva zile mi-e bine, sunt fericita.

It means something for me. Intr-o singura noapte am adormit linistita langa cineva. M-am pierdut la pieptul sau, fara nu-uri, fara intrebari, fara sa ma gandesc la ce va fi dupa. Am tinut pentru scurt timp pe cineva de mana. Si chiar l-am tinut de mana, chit ca el dormea. Si asta conteaza.

Dar.. peste cat timp voi mai face asta iar? De fiecare data mai rup un lant, mai deschid un pic din usa, mai dau la o parte niste frunze uscate… What’s gonna become of my secret garden? Si mi-e teama, mi-e teama ca nu stiu ce se intampla, iar rabdarea mea exasperanta deja pentru o anumita parte din mine exista doar pentru ca pusul chestiei asteia in cuvinte s-ar putea sa nu imi placa.  Sau din contra. Dar in ambele cazuri mi-e teama. Either way, it wouldn’t be a walk in the park.

Si mi-e teama si sa pun toate astea in cuvinte frumos, usor de gasit, de vazut si de reactionat la ele. Just leaving them as hints. Si parolate cu parola ta, poate-poate ai incerca-o. Si daca ai nimeri-o si nu ai raspunde, macar nu as sti ca nu ai vrut sa raspunzi in vreun fel.

Pentru ca ma sperie acea eu care a reusit sa iasa incetisor la iveala cand sunt in preajma ta. Ma fascineaza, vreau sa stiu mai multe depre ea, dar ma sperie, ca nu o pot studia intr-un mod obiectiv, detasat.