(Acest post a fost parolat.)

Cand eram mica bunicul meu s-a chinuit sa ma invete sa spun da, ajungand intr-un final sa il poreclesc Dada, nume pe care il strig si acum. Ce fel de pui de om oi fi fost de trebuia sa invat sa spun da?

Ce fel de om sunt acum cand stiu sa spun nu? Si cat valoreaza un nu rostit de mine? Cat de usor ma las convinsa? Cat de usor prefer sa uit acest cuvant..?

M-am legat de detalii. De ț-uri transcrise mai logic ca ts in loc de tz si de doua puncte in loc de trei, in cazul meu pentru ca pauza sugerata de trei e prea mare uneori. Am cautat gesturi, m-am facut sa cred cuvinte. Mi-a fost dor de tine. Din toate datile in care am auzit aceste cuvinte o singura data le-am crezut. Te-ai plictisi. Poate, dar ce daca?

Tu ce vrei? Stiu ce nu vreau. Nu vreau sa astept. Nu vreau sa ascult cuvinte goale, doar pentru ca suna frumos atunci. Nu vreau sa merg cu cineva pe strada cu o distanta de vreun metru intre noi. Nu vreau liniste, doar pentru ca evitarea si lasarea unor cuvinte nerostite sunt mai usoare. Nu vreau scuze sau replici de genul „I’m a jerk”. You’re a jerk by choice, it’s your choice to cause or not to cause harm.

Si.. vreau sa ma plimb de mana.

Sa stii ca e o chestie cu tinutul de mana. Cu oricine poti sa te tii asa… dar uite asa nu te poti tine de mana cu oricine!

Tu nu stii sa te tii de mana.

That’s not it. Tinutul de mana a devenit… greu de realizat. Pentru ca a fi acolo nu e destul, one actually has to be there with more than just a hand.  Si e un punct in care se ajunge destul de greu fara incurajare.

Gesturi pe care cand eram mica le faceam usor.. de la tinutul de mana la imbratisat si pana la adormitul langa cineva acum imi par… quest-uri complicate. Because by the time you actually fulfill the quest you go through a lot of steps and you fight against your demons. I never liked grinding in games, never was into leveling through grinding demons endlessly. But I liked the quests, it’s nice to unlock achievements in the end.

Revenind, nici nu imi mai amintesc cand naibii m-am pierdut ultima data intr-o imbratisare. Dar imbratisare pe bune. Sa ma abandonez cu totul, sa sfarsesc in bratele cuiva. And I’m not talking about sex. Just dropping the guns si sa ma prabusesc la pieptul cuiva.

Si dormitul… zeci de minute de stat treaza, de foit de pe o parte pe alta, da’ usurel, ca altii dorm. Plimbat prin casa, uitat pe geam, ganduri ca de ce dracu’ nu mi-am luat frontala? Puteam sa stau sa citesc asa fara sa deranjez. Da, intr-un final, cand reuseam sa adorm era totul ok. Ma mai trezeam noaptea, felt all smothered into safety, and fell back to sleep. Dar pana pun prima data pleoapa peste pleoapa e un chin. Si nu doar pentru mine…

Cat inseamna un nu rostit de mine? Cat de usor se trece peste un nu rostit de mine? Cat de rapid uit eu un nu rostit de mine?  Foarte repede.. prea repede.

Why am I a jerk? Motivele erau/sunt destule, dar le-am uitat atunci. Era mai usor. Plus, I really appreciated the approach.

Don’t you dare…

I would, if only you allowed me to.

Te-ai plictisi..

Si daca nu m-as plictisi..? Then what…?