Stateam si rasuceam verigheta lui pe toate partile, privind cum lucea in lumina rece, dura si obositoare a becurilor cu halogen. Pe interior, statea gravat: „Coca, 1962″*. Coca, nu Stefania, pentru ca el asa ii zicea. Pe verigheta ei oare scria Cornel sau poate il alinta cumva…? Oare verigheta ei unde o mai fi? O fi ramas la ea? Si, daca as vrea sa fac pe naiva, as putea spune ca probabil asa se vor regasi mai tarziu. Tarziu, daca suntem optimisti.

Au fost un cuplu.. linistit, traditional. Nu i-am auzit niciodata certandu-se. El ii lua flori, ea gatea ce ii placea lui, apoi el spala vasele. Mancau chestii sanatoase, de obicei fierte, si isi luau medicamentele cu constiinciozitate. El se uita la meciuri, ea tricota. Si se uitau impreuna la seriale. Si isi imparteau foile din ziar in functie de preferintele fiecaruia, pentru a il citi tot impreuna. Le placea sa citeasca, au adunat o biblioteca plina de carti. Ea si-a dorit mereu sa apuce sa le citeasca pe toate, dar nu a reusit. Si ieseau la plimbari prin parc spre inserate si se culcau devreme. Un stil de viata linistit, sanatos poate.

Contrast total fata de Ana si Ilie. Of, casa galagioasa, oameni mereu pe fuga, care nu se simteau bine stand locului. Ea se trezea in toiul noptii si se apuca de gatit si de copt cozonaci si de calcat rufe. El se ducea in fiecare dimineata sa ia painea fierbinte, iar atunci cand plecau impreuna stateau o multime de timp ca sa aleaga ce era mai bun. Mancarea gatita de ea era delicioasa. Dupa masa, ea se aseza la televizor, mai ales de cand nu mai putea sa citeasca, caci isi dispretuia din tot sufletul ochelarii. El iesea la „dulapul lui” de pe balcon, unde mesterea diverse. Seara stateau impreuna la televizor si in multe dati veneau fie vecini, fie prieteni vechi si mai schimbau o vorba.

Ana si Ilie nu purtau verighetele, in timp ce Cornel si Stefania le tineau mereu pe deget. La urma urmei, sunt doar un simbol. E nevoie de un simbol pentru a sti ca il ai pe celalalt alaturi?

Am stat de multe ori si m-am gandit cum erau casatoriile acum multi ani. Cu toata acea cunoastere reciproca plina de politeturi si cuvinte intoarse in mod iscusit.. sau cel putin asa e in mintea mea. M-am intrebat de si mai multe ori, oare bunicii mei s-au iubit sau dragostea a crescut in timp? Nu pot face o comparatie intre cele doua perechi, pentru ca nu am fost la fel de apropiata de ei. Tin minte insa cate mi-a povestit Mamaie (Ana) si ma intrebam de ce a ramas, de ce l-a iertat, de ce a tacut si a suferit. (Nu ma intelegeti gresit, nu imi pare rau ca a facut asta, iar Tataie pentru mine a ramas un om minunat indiferent ce mi-a povestit ea, datorita felului in care l-am cunoscut eu pe el.) La intrebarea de mai sus nu am fost in stare sa imi raspund, dar stiu ca s-au iubit si bunicii mei, fiecare in stilul lor, sunt cea mai apropiata imagine pe care o am asupra sufletelor-pereche. Ana si Ilie, mai mult. Si mi-am dat seama de asta pentru ca atunci cand unul nu mai este, desi celalalt e inca bine-sanatos, ceva s-a frant, s-a dus si o parte din sine. S-a dus sensul, s-a dus echilibrul. Oameni facuti pentru o lume de doi… cum imi placea si mie candva sa ma cred.

Si totusi… nu ma vad. E partea aia din mine care crede ca nu ai nevoie de asa ceva, ca e doar o asigurare ca celalalt va pleca fara un act, fara un simbol. E o intelegere careia ii vad rostul doar in cazul in care apare un copil, ca un fel de safety-net in caz ca se intampla ceva rau. Sau poate ca e sacrificiul suprem, naiba stie. Da, din cand in cand ma ating si pe mine sentimente mai nobile si mi se pare perfect normal. Dar oricum as rasuci-o, casatoria imi pare o dovada adusa lumii din exterior. Dar, in dragoste, e mai importanta intimitatea decat restul lumii. (Parca vad ca peste cativa ani careva imi va da cu chestia asta in cap. Na, caieste-te!)

Acum doua zile incercam sa inteleg ce leaga doi oameni intr-o relatie… sa zicem oficiala*, fara niciun sarut impartit, si prin ce difera o astfel de relatie de prietenie. Ieri ma uitam la verigheta si imi plimbam gandurile peste vechi amintiri. Si cautam un secret, incercam sa aflu. Ce..va. Dar ce intrebari sa pui ca sa afli ce lipseste din tine de nu poti sa faci parte din acel fel de lume? Si oare ti-ai vrea partile alea inapoi…?

PS. Pentru a evita discutiile inutile, am avut in jurul meu doar exemple pozitive. Si nu am scris despre o imposibilitate de a iubi sau de a aprecia iubirea. E ceva total diferit. Poate pierderea unei farame (una mai mare) de inocenta. Nu e ceva recent, e ceva ce ajunge disecat in mod regulat de vreo 2-3 ani.

–––––––
*Yes, some small part of me also thought about The Lord of The Rings.

** As in recognized by both parties.