Am o saptamana de stat acasa. Doar acasa. Degeaba.

Disclaimer: I never claimed to be a sane person.

Abia asteptam ziua de vineri, 19 august, ca sa plec la mare. De dimineata, inainte de job, m-am trezit devreme, pentru cateva cumparaturi inainte de drum. Si drumul meu m-a dus pe langa o statie de autobuz, in care statea un batranel cu o teava/bara de metal de vreo 2 m si ceva in mana. Pe care s-a decis sa o miste cand am ajuns in dreptul lui. Si m-a lovit zdravan in picior cu ea. Nu obisnuiesc sa imi exteriorizez durerea atunci cand exista, sau daca o fac, sunt discreta. Dar m-am descaltat in mijlocul strazii si am inceput sa tip. Nu stiu exact ce, dar stiu sigur ca am scapat si un „oh gooood” printre altele. Si batranelul a murmurat ceva gen „te doare?” si „scuze” inainte sa se urce in autobuz. Am plecat pe drumul meu, dar ma durea piciorul. Autobuzul era la stop. Am luat-o la fuga dupa autobuz printre masini, am ajuns in dreptul usii de la sofer si am cerut sa imi dea drumul inauntru. M-am dus in celalalt capat si am inceput sa tip. „Omule, ce cauti cu tevile astea? De ce le apuci invers si nu le tii naibii pe umar? De ce nu te uiti in spate atunci cand incepi sa le manevrezi daca tot nu le tii bine?”. Replica, fara sa se miste de pe scaun: „Da’ tu crezi ca eu nu am suflet?”. Ce treaba are sufletul, nu stiu, dar aparent a fost destul sa imi puna toate babele in cap ca de ce ma iau de bietul om. Femeilor, mi-a luat pielea de pe picior si doare ca dracu’. Buun, dupa o statie in care nu am ajuns sa il fac sa priceapa ca daca tot se cara cu tevi de 2 m dupa el trebuie sa fie atent ce face cu ele (bun, pe mine m-a nimerit la picior, dar daca era un copil mic…?), am coborat si m-am dus in drumul meu.

La job am mers cu rucsacul dupa mine, abia asteptand sa ajung noaptea in gara, sa ma lupt cu propria-mi nerabdare pana la 1 juma’ cand era trenul si sa ma straduiesc sa dorm pana pe la rasarit, cand as fi ajuns aproape de mare. Sa fi vazut rasaritul pe drum. Change of plans, vino in Aparatorii Patriei. Urma sa vad marea cu 4-5 ore mai tarziu, dar a fost destul cat sa imi umple ochii de lacrimi. Am pierdut noaptea in asternuturi galbene, cu castile in urechi, nereusind sa adorm mai deloc.

Sambata dimineata am plecat, in sfarsit. Tot drumul l-am dormit. Dar am ajuns pe nisip, am ajuns in mare, am ajuns sa motai incantata sub soare. Am pierdut aiurea o zi intreaga, iar seara am plecat aiurea, pe malul marii. Am ajuns din Mangalia doar pana in Venus, unde am mancat, apoi inapoi. Un mic popas la un minuscul parc de distractii ca sa trag cu pusca. 6 din 7.

Am iesit noaptea pe plaja si am privit stelele in timp ce mancam struguri reci. M-am certat in legatura cu W-ul Casiopeei (oare sunt singura care cauta Casiopeea din cauza unui film?) Au pornit artificii undeva in dreapta. Am soptit „cat de tare ar fi fost daca porneau cand eram in apa”. Ceva mai incolo, am intrat si in apa. (Si ce ciudat mi s-a parut sa vad ca apa din Marea Neagra e limpede, limpede de imi vedeam picioarele. Pot sa numar pe degetele de la o mana de cate ori am vazut marea noastra astfel.) Si, in timp ce inotam zgribulita, au pornit iar artificiile.

Am dormit fara vise pana duminica la pranz. Zi pierduta lenevind in soare si impartasind amintiri din copilarie.

Iar seara, dupa un dus si o plimbare pe dig… m-am impiedicat. Si mi-am luxat un deget de la picior. Acelasi picior mentionat mai sus. Si am mers la spital, pe jos, incetisor. Dupa munca de convingere. („N-are nimic, era stramb si inainte.” „Dude, it’s fucking broken. Se vede cu ochiul liber.”)

Pe drum am trecut pe langa o femeie care fusese intinsa pe o banca si care avea convulsii. Se adunase multa lume in jurul ei, iar receptionista de la hotelul din apropiere doar urla ca lumea sa ii lase aer. Pentru vreo 2 secunde ni s-au intalnit privirile. Nu m-am oprit. Femeia aia putea sa moara, iar eu eram mai preocupata sa ajung eu la spital cu o durere de nimic. Nu aveam ce sa ii fac, dar nici macar nu m-am interesat daca a chemat cineva salvarea. Nu aveam la mine telefonul, atunci, dar macar sa fi intrebat…

Pe drum, am vazut o salvare. Banuiam ca se duce la femeie. Doar ca se intorcea si se rasucea pe aceeasi strada, la cateva zeci de metri mai incolo.

Am ajuns la spital, mergand desculta, si chiar am ramas incantata de cat de curat era spitalul. Initial mi-era mai groaza de mizeria de pe podeaua spitalului decat de cea de pe strada, but everything was spotless. Si totul se invartea in jurul a 3 usi. In tot spitalul. Pentru un orasel asa mic, era destula lume la urgente. Un baiat muscat de caine. O fata care s-a taiat la degete, cu o batista infasurata in jurul lor si cu o picatura de sange aproape uscata pe tenisi. Un batran care avea ameteli. Un baiat care avusese un atac de panica. Si un copil care avea si el probleme cu un deget, ca si mine. Ma uitam dupa femeia de mai devreme. Nu era.

Dupa multe timp de asteptat si de raspuns la cateva intrebari, au adus-o pe acea femeie, pe targa. Era in viata, dar mai mult nu stiu.. Ma gandeam cat timp le-a luat sa o aduca aici si ca eu am ajuns aici in pasi mici si inceti si am mai si asteptat pana sa ajunga. Era mai usor daca trimiteau 2 oameni cu o targa. Sau cel putin mai rapid.

Am trecut de radiografie, am mai asteptat ceva timp in care am vorbit cu parintii baietelului. Conversatia cu ei m-a mai inveselit si pe ei i-a mai calmat. Cel putin pe ea, ca pana atunci tot tipa la copil. Tatal aparent a fost si el genul care trebuia convins ca degetele nu stau asa rasfirate de la sine. Copilul nu stia exact cum se lovise, initial spunea ca se lovise in minge, apoi ca il impinsese Vlad inainte si apoi ca s-a impiedicat de Vlad. Nici eu nu stiu cine e Vlad…

Mi-era teama de fractura, nu am avut niciodata ceva in gips. „Daca poti sa calci pe el, nu e rupt.” Asta mi-a venit in minte de la o accidentare la piciorul celalalt. Asta m-a mai linistit. Mi-a spus asta cineva pe care, sincer, as fi vrut sa il sun atunci, pentru ca m-ar fi facut sa gandesc logic in loc sa ma panichez. Dar era problema mea, la urma urmei. Si ordinea in ganduri tot eu mi-as fi facut-o.

Si am ajuns sa ma gandesc la copilul de langa mine. Dumnezeule, daca intru inaintea lui probabil o sa tip cand o sa imi puna mana doctorul pe deget si o sa il sperii. Atunci se intoarce tipa cu radiografiile: „Baiatul are fractura.” „Si eu..?” „La tine nu se vede nimic.”

Nu stiam inca daca era de bine sau de rau. Dar imi parea rau de ala mic, and I’m not really a kids’ person. Macar asa intra inaintea mea si nu se speria de tipetele mele. Cand m-am gandit asta nu imi dadusem seama ca atunci cand copilul va intra mi se va face mie un gol in stomac de la tipetele si plansetele lui. Cand, in sfarsit, mi-a venit randul, am descoperit un alt doctor inauntru. M-a pus sa ii povestesc ce si cum, a incercat o gluma pe care eu nu am gustat-o („Si mergeai pe scari si acum te-ai trezit in gips, nu?”), apoi s-a uitat la deget. Cu un sunet nemaiauzit de mine pana atunci, insotit de un „aah!” scurt al meu, mi-a pus degetul la loc. M-am uitat cateva secunde fix la deget, mi s-a latit un zambet pe fata si am strigat ceva de genul „a fost grozav!”, sarind peste gandurile de „awesoooome!” si „that was sooo great!” din cap.

Cand am iesit am inceput cu „eu vreau sa o sun pe mami, da-mi si mie telefonul tau.”

„Alo? Ghici ce? Tocmai am iesit de la urgente!” Ce altceva ar mai vrea o mama sa auda? I made her day. Not.

Toata seara m-am hlizit, mergand desculta, dar cu un picior bandajat. Si in bucuria mea am trimis in univers 2 mesaje. Unul a ramas fara raspuns. Celalalt s-a lasat cu replici si zambete.

Luni am ajuns iar la urgente, dar in Bucuresti, pentru consultatie, ca ai mei nu puteau fi multumiti cu ce a facut doctorul „de provincie”. (Come on, he was awesome, hardcore, the Owen Hunt of our hospitals. Not so hot, and a lot older, but still, awesome!) Am plecat cu reteta, cu picior nebandajat si cu o fisa pe baza careia sa imi elibereze doctorita de familie concediu medical. Doctorita de familie care cica si acum e in concediu, dupa saptamani si saptamani. Mi-a fost dat concediul de doctorita mamei, care se ocupa de pacientii doctoritei mele doar in cazuri speciale, like… this one.

So… acum stau acasa o saptamana, nici papuci nu pot sa port, but I have friends visiting and keeping me company. Which is nice.

And, in the end, I would like to thank the Academy… Nu. Dar oricum, merci Serban pentru ca ai mereu grija de mine, desi nu merit mereu. Fara tine nu as fi ajuns la mare. Si ar fi fost naspa la spital de una singura. Si merci si lu’ „nenea cu chitara” ca m-a inveselit si mai si duminica, dupa spital. Si, desigur, thank you Mr. Doctor, whatever your name is. (You’re awesome!)

––––––––––

Ps. Judge my way of being right now if you must. It’s my way of coping. Maine Dada va fi operat si… el are probleme cu inima. Iar alternativele operatiei nu mai functioneaza. Si noi doi suntem nascuti in aceeasi zi. Si anul trecut, tin minte ca le-am zis unor oameni ca sper sa mai prind inca o zi de nastere cu el. Am mers la mare in weekendul cu 21 pentru ca e cu o luna inainte, e poate ultimul 21 fericit. A zis ca ma suna dupa operatie, a promis sa nu uite.

“The cure for anything is salt water – sweat, tears, or the sea”.

                                                                                                                   – Isak Dinesen

 

Edit: a iesit din operatie, e la reanimare.