Ma regasesc pe bucatele, in gandurile, in secretele si in nebunia mai mult sau mai putin exteriorizate de personajul feminin din aceasta carte.

Perfectiune – Insemnari despre tradare si renastere

de Julie Metz

Odata, in timpul unei dispute mai aprinse, aruncase in mine un volum din The Oxford English Dictionary. Ma ratase, dar tot ma simtisem ranita de greutatea unei carti cu atatea cuvinte pe care nu le stiam, cuvinte pe care nu reusisem sa le invoc ca o replica inteligenta la insulta lui.

Dar mie imi era dor de vremea cand aveam iluzia ca detin controlul asupra propriei vieti.

Unii considerau ca mersul in picioarele goale era ciudat, dar in taina mie imi placea ca Tanya facea numai ce poftea.

Din ce fel de viata faceau parte ghetele alea? […] Ghetele astea faceau parte din viata unei tinere singure, care traia in metropola, avea o sujba intr-un birou elegant si mergea la petreceri si la restaurantele din centru, asculta muzica in cluburi de noapte si schimba saruturi frantuzesti cu iubiti tineri si dornici de dragoste printre sorbituri din cocktailuri colorate.

… fiindca era clar ca Tomas era si nu era liber. Simtind ca o implicare prea mare l-ar fi speriat, am incercat sa-l asigur ca nu aveam sa cer mai mult decat dorea el sa ofere. Deocamdata, eram teribil de fericita sa ma bucur de compania lui.

… asta ar fi o responsabilitate prea mare pentru un tanar caruia ii placea sa-si faca putine planuri, pe care sa le schimbe dupa bunul plac.

Era un barbat frumos, dar de multe ori consideram ca intalnirile noastre intime erau grabite, de parca acele clipe erau strivite intre placile metalice grele ale celorlalte obligatii ale noastre.

Am fost incantata sa citesc asta, dar nu indrazneam sa sper la mai mult decat ceea ce aveam. La cateva zile de la acest e-mail, starea lui de spirit s-a schimbat si a devenit precaut si distant.

O arma ar fi fost prea rapida, prea milostiva. Voiam o sabie cu care s-o spintec si apoi s-o tai intr-o suta de bucati, s-o fac farame si sa las apoi ramasitele insangerate de piele, muschi si intestine fara suflet pe peluza din fata casei, aranjate frumos sub forma unei sinistre litere sracojii.

Fusese un barbat destept, binecuvantat cu un talent al sincronizarii dramatice.

Cand am intrat in casa, mi-am dat seama ca era prea tarziu; nebunia se strecurase prin usa cu plasa pe aripile aerului fierbinte de iulie, iar acum plutea pretutindeni, patrunzand in fiecare incapere.

Acum puteam sa fiu sincera. Il uram. Mi-era sila de el. Si inca il iubeam.

Iadul este, intr-adevar, un mic oras.

“Ce este adevarat? Ce pot sa pastrez? Biletelele de dragoste si poeziile pe care mi le-a scris Henry? Continutul albumelor noastre cu poze? Oare chiar s-a intamplat ceva cu adevarat? Oare ceva din toate astea are vreo insemnatate?”

In ziua aceea am invatat ca nu esti niciodata mai singur decat atunci cand esti prins intr-o casnicie.

M-am intrebat daca Henry astepta cu nerabdare jocul de a o cuceri din nou, doar ca s-o poata dispretui mai mult.

Cu siguranta in micul nostru orasel existau femei mai dragute decat Cathy. Insa disponibilitatea ei si dorinta de a juca un joc periculos, dupa regulile dictate de el, trebuie sa fi reprezentat o compensatie suficienta. Dar cheia era pericolul, marele fior de baiat rau.

Imi fusese frica sa privesc adevarul, fiindca erau atat de multe lucruri in joc. Imi fusese teama sa raman singura. Acum eram singura. Acceptasem comportamentul lui inadmisibil de teama ca nu as fi putut trai fara el. Dar iata-ma, traind fara el.

Nu esti prima femeie cu care am facut asta. Ma aflu intr-un soi de cautare si inca nu am gasit ceea ce caut. Este ceva la tine, la combinatia dintre inteligenta, deschiderea catre viata si frumusetea infatisarii, care in acest moment ma atrage. Pana acum nu am mai intalnit pe cineva ca tine. E ca un fel de chemare si raspuns. Eu cant o nota si nota cu care raspunzi este potrivita si adevarata.

In relatiile romantice, ilicite sau nu, sincronizarea e cel mai important element.

Cand privirile ni s-au intalnit, ochii lui erau intredeschisi, ca sa se fereasca de luminile puternice si colorate ale petrecerii, si ranjea prosteste. Pisica de Cheshire in elementul ei.

Daca Natura uraste vidul, biroul lui devenise un soi de jungla tropicala fara nici o bucatica de pamant gol.

M-am gandit la transferul de dependente—droguri, bautura, adulter, toate sunt un fel de asumare a riscului de dragul riscului.

Adevarul este ca in mod sigur e prea mica din punct de vedere emotional. Este unul dintre cei mai rigizi, tematori si ingusti la minte oameni pe care i-am vazut vreodata.

Acesta fusese omul care imi spusese atat de des ca felul cum vedeam realitatea era deformat. Acum imi dadeam seama ca versiunea mea asupra realitatii era in regula. Greseala mea fusese ca ii permiteam sa ma faca sa ma indoiesc de ceea ce vedeam. Existase amagire si autoamagire.

Resimteam fizic tristetea pierderii lui ca fiind atat dureroasa, cat si excitanta.

Imi facea placere sa fumez—un dar al proniei pentru fetele stangace asa cum eram eu, care altminteri nu ar fi stiut ce sa faca cu mainile.

Ma indragostisem de un barbat care parea sa fie increzator si incantator. In timp, observasem unele dintre slabiciunile lui si refuzasem sa caut altele. Imaginea de ansamblu pe care o arata Henry lumii era, fara indoiala, un miraj, menit sa ascunda o personalitate mai trista, una pe care se temea sa o dezvaluie celorlalti, inclusiv mie.

Am meditat la ideea de perfectiune. Fiecare femeie la care se gandea reprezenta o noua ocazie de a-si imagina perfectiunea, asa cum fiecare mancare pe care o pregatea era o noua ocazie de a atinge un soi de nirvana. Dar asa cum ceapa se topeste in untul fierbinte, si aceste relatii dezamageau..

Barbatul charismatic si incantator pe care il cunoscusem cand nu eramd ecat o tanara timida si naiva de douazeci si sapte de ani era, probabil, un gen pe care acum il puteam recunoaste si evita pe viitor. Barbatul care poate prelua controlul asupra unei camere cu un soi de stralucire invincibila, care poate castiga la ocher, poate face o multime de bani este (sau cel putin poate parea a fi) un “succes”.

Zvelt, cu parul scurt, un zambet care face cute placute langa ochii deun albastru pur.
“Oare de ce la barbati coada de randunica de la coltul ochilor le da o infatisare atragatoare si matura, iar la femei este doar un memento ca te indrepti spre varsta a triea si ca va urma in curand decrepitudinea?”

Sfarma-Inimi imi strica toate planurile pe care mi le facusem. Voiam sa-mi pastrez mintea limpede. Nu eramomentul potrivit pentru iubiri adolescentine la prima vedere. Refuzam cu hotarare sa ma indragostesc nebuneste de cineva.

Desi mie mi-ar fi placut sa am mai mult timp la dispozitie ca sa ma gandesc ce vreau de la el, am ajuns la o situatie de genul: “Madam, aici nu e biblioteca, vrei sa cumperi revista aia sau nu?” dupa nici o saptamana.

Uitandu-ma la ochii lui sticlosi, nu ma simteam in niciun pericol. Era beat si sentimental. Eu eram treaza si indiferenta.

… dar femeia care fusesem atunci si pe care acum o simteam ca pe cineva cunoscut odinioara, dar pe care nu mai puteam s-o vizualizez, disparuse de multa vreme. Nu aveam idee unde si inca nu aveam o idee clara in ce o sa ma transform. Voiam sa ma simt ca o persoana pe care puteam cu sinceritate s-o numesc eu insami. In acest moment eram pierduta pe drum—temporar, speram eu—si eram disperata sa ajung undeva. Primul pas era plecarea de aici. Al doilea era sa accept ca acest lung proces de reconstructie va implica exact ceea ce poeta Elizabeth Bishop numea “arta de a pierde”–atat oameni cat si lucruri–, si asta nu avea sa fie foarte placut. Pana in acel moment, pierdusem deja multi oameni si consderam (corect, dupa cum s-a dovedit) ca procesul inca nu se terminase.

Partea cu pasiunea era o forta care, eram sigura, urma sa ma dea complet peste cap. Aveam sa ies cu el, sa ne sarutam, sa facem sex–aveam sa fiu pierduta. Urma sa incerc sa il inteleg luni de zile sau poate un an, pana cand s-ar fi saturat de viata mea deseori plicticoasa, facuta dupa un program, de femeie cu copil, si ar fi inceput o relatie cu altcineva. Aveam sa incep sa fac din tipul asta o prioritate, asa cum facusem cu Tomas, chiar si cu Daniel pentru scurta vreme. Dar, spre deosebire de Tomas, care fusese foarte multumit sa deseneze impreuna cu Liza si sa joace „Atac”, nu mi-l puteam imagina pe Sfarma-Inimi in afara magazinului lui, implicat intr-o viata domestica. Aveam nevoie de cineva care putea sa faca asta, care voia sa faca asta, care nu dorea nimic mai mult decat sa faca asta.

Se dovedise ca Will era un ciclist profesionist. La douzeci si sapte de ani, facuse singur drumul de la Seattle, prin Muntii Stancosi canadieni, traversand Marile Campii si Midwestul pana in New York, dormind in cort si mancand branza, paine, piersici, sardine si band din cand in cand care o bere, o odisee care spunea multe despre increderea de sine pe care o avea.

In acest caz, starea de spirit s-a schimbat cu un joc de Monopoly, unul dintre acele maratoane care dureaza trei zile, cand sunt formate aliante, toate regulile oficiale sunt incalcate, sunt incheiate afaceri, priprietatile sunt schimbate si ipotecate la maximum.

Asa cum s-a discutat mai inainte, mariajul nu este, in esenta lui, o asociere comportamentala intre barbat si femeie, bazata pe sexualitate, ci mai degraba un parteneriat economic si pentru cresterea copilului, incastrat in retele de rudenie si presupunand drepturi si indatoriri sexuale.

Analogia cu hrana era usor de urmarit. Orice drum la un magazin din vecinatate sau la un fast-food de la mall-ul din apropiere putea confirma ceea ce deja stiam–lasati de capul nostru, majoritatea alegem direct snacks-urile. Numai obiceiurile culturale puternice, de autocontrol, si cunostintele de nutritie ne ajuta sa ne abtinem de la a trai cu cartofi pai, burgeri si inghetata. Problema vietii moderne este ca acum avem un acces mai facil la multe lucruri–alimente pline de grasimi si zaharuri, masini rapide si parteneri de sex disponibili–decat am fi avut ca membri ai unor bance de vanatori de pe campurile preistorice.

Incetineala glaciala a selectiei naturale in comparatie cu rapiditatea cu care oamenii pot schimba mediul garanteaza in mare masura ca nu avem nici o adaptare complexa la noutatile mediului.

Poliamoria, abordarea mai moderna a relatiilor cu parteneri multipli, pare la fel de problematica. Discutiile mele cu cativa practicanti ai acestui tip de relatie sugereaza ca suntem programati pentru gelozie–si depasirea acestei gelozii pentru a putea avea mai multi parteneri poate aduce si nefericire, odata cu placere.

Cu ce am ramas in urma conversatiilor cu Don Symons? Am aflat ca noi, oamenii, nu suntem planificati si, prin urmare, suntem imperfecti. Prin adaptarile noastre fizice si psihologice suntem mai potriviti pentru vremurile stravechi, cand colindam campiile in grupuri bazate pe familie, vanand si strangand provizii, mutandu-ne odata cu anotimpurile.
Nu suntem bine adaptati la aceasta epoca a vitezei, tehnologiei, anonimatului si disponibilitatii. Chiar si conceptele de cuplu monogam si familie nucleara reprezinta ceva nou pentru noi. Fara regulile stabilite de cultura, religie, de o mama sacaitoare sau de orice altceva am considera ca ar fi un temei moral individual, probabil ca am ceda in fata impulsurilor noastre stravechi. Nu ne putem abtine cu usurinta, acum, ca dorintele noastre pot fi satisfacute atat de usor. […]
Poate ca proiectul de a trai intr-o relatie poate ramane unul in desfasurare, in permanenta schimbare, o creatura ca o amiba care trebuie hranita si ingrijita, uneori dresata, dar nu in exces. Desigur, smecheria este sa gasesti echilibrul intre ceea ce suntem in esenta prin natura noastra–barbati si femei din Pleistocen cu celulare, laptopuri si masini rapide–si ceea ce putem fi cand ne ducem existenta prin efort cinstit si atent.

Apusurile sunt intotdeauna dramatice in timpul iernii, cu nori de un cenusiu apos, care se misca rapid pe cer.

Ma simt singura in acest loc, dar este o singuratate placuta–imi petrec timpul cu mine insami, o persoana pe care incep sa o cunosc cu adevarat si sa o apreciez la adevarata ei valoare.

Vreau sa-mi traiesc viata fara sa-mi fie teama de esec si de succes, desi intodeauna imi va sta in fire sa ma agit si sa ma ingrijorez. Vreau s-o invat pe fiica mea cel putin un lucru pe care eu l-am invatat cu atata durere: sa fii pregatit cat de bine poti, sa faci eforturi, dar sa fii pregatit sa nu fii pregatit. De fapt, este bine sa nu te atasezi prea mult de ideea de a fi mereu pregatit. In timp ce esti totusi pregatit. Poate ca „a fi pregatit” ar putea fi redefinit ca „a fi atent”.

Iertarea este un lucru minunat, singurul adevar care ne salveaza de la a ne manca de vii unii pe altii si de la a face rau tuturor celor pe care ii iubim. Inca ma straduiesc sa iert. Totusi, sper ca nu o sa uit nimic din toate acestea.

Dupa tot ce s-a intamplat, am ajuns la concluzia ca nu ma pricep deloc sa judec oamenii. Prietenii mei rad si presupun ca glumesc cand declar asta, dar pentru mine nu e nimic de ras. Problema sunt acele accese scurte de optimism exuberant, care uneori imi intuneca primele impresii. Nu pot intotdeauna sa vad dincolo de un zambet frumos, de o remarca inteligenta sau de un gest studiat. Am descoperit ca trebuie sa-mi acord multe intalniri ca sa cantaresc cu adevarat o persoana.

In cele din urma, nu am discutat niciodata prea multe despre natura relatiei noastre. Avea o prietena in Torino, unde statea pe timpul iernii, un aranjament comun pentru multi dintre barbatii pe care ii cunostea.
Odata cu trecerea saptamanilor, imi doream curajul sa lupt pentru ceva mai bine definit, dar imi era teama ca relatia fragila pe care o aveam se va zdrobi ca un pahar de sticla pe o podea de gresie.

M-am uitat cu tandrete la omul adormit. Acesta era barbatul pe care il doream, chiar acest barbat. Nu puteam sa explic de ce. La douazeci si doi de ani, nu puteam sa explic cu adevarat de ce faceam ceea ce faceam. Totusi, eram destul de mare sa-mi imaginez viitorul apropiat.
Mai tarziu, in acea dupa-amiza, Paolo m-a condus la gara din Monterosso, unde am cumparat biletul de tren, imprimat pe carton, pe care aveam sa-l pastrez in toti acesti ani. urma sa calatoresc singura inapoi in Santa Margherita, sa-mi fac bagajele, sa iau trenul de noapte spre Paris si sa zbor inapoi la New York. „Nu o sa mai fim niciodata in acelasi pat.”[…] Nu voiam sa uit aceasta dimineata, ultima de acest fel.