Am inceput saptamana trecuta sa citesc The Commoner (in romana, Imparateasa), de John Burnham Schwartz si am finalizat-o ieri noapte… sau ma rog, azi dimineata. Cartea incepe cu o scurta povestioara despre doi cocori, fiecare ultimul din specia sa, care au hotarat sa zboare impreuna pentru a isi indeplini destinele. Cand zburau deasupra oceanului, au fost despartiti de bataia vantului, unul fiind dus spre est, iar altul spre vest, fiecare ajungand intr-un final pe uscat, dar intr-un alt loc. Peste ani si ani, nestiind nimic unul de celalalt, fiecare dintre cei doi cocori a hotarat sa plece in cautarea celuilalt, in acelasi timp. Astfel, cocorul din est si-a luat zborul pe deasupra oceanului inspre vest, iar cocorul din vest a inceput sa zboare spre est.

Ce mi-a placut la aceasta povestioara din prolog este sfarsitul:

Au plecat in aventura lor finala in aceeasi clipa. Amandoi au zburat catre soarele pe care si-l aminteau perfect de demult. In vest, se crapa de ziua, pe cand in est, se lasa intunericul.

Nimeni nu i-a mai vazut vreodata pe pamant.

Si, asa cum m-am obisnuit, urmeaza citate de pe paginile al caror colt l-am indoit, cu drag pentru randurile gasite pe ele:

Omul nu inceteaza sa-si doreasca anumite lucruri numai pentru ca i-au fost luate, ci, din contra, le doreste si mai mult. Asta inseamna sa fii tanar. Iar mai tarziu in viata, dorintele din tinerete, amplificate de refulare, sunt primele vise pe care trebuie sa le indeplinesti. Ideea e sa lasi sa para ca ai reprimat dorinta, dar de fapt sa o ascunzi intr-un loc atat de intim, incat nici o autoritate, oricat de puternica, sa nu stie ca mai exista.


– […] sunt deja prea batran ca sa mai salvez pasari. In curand, vor trebui sa ma salveze ele pe mine.


Lucrurile de care ti-e dor. Luati-le ca pe niste banalitati pretioase.


L-am simtit urmarindu-ma in timp ce paraseam galeria: o privire blanda, care te urmarea numai daca doreai lucrul acesta. M-am indreptat spre holul de la intrare. Bineinteles ca nu m-a urmat, iar eu nu mi-am intors privirea. Daca ar fi venit dupa mine sau daca eu ma intorceam, ar fi fost oare viata mea altfel?


[…] precum si calitatea care mie imi era draga si pe care o purta cu el intotdeauna, aceea de a parea foarte solitar cand era in public, ca un copil singur la parinti prin decret.


Era un om foarte inteligent si cu o personalitate complexa puternica (ca multi alti barbati de acest fel, dupa cum am descoperit) in jurul unui izvor de tristete.


O briza usoara, dar invioratoare, intra prin ferestrele deschise si sufla secrete inocente pe picioarele fiecarei femei din camera.


– Pentru a intelege cu adevarat ceea ce vreau sa spun, trebuie sa te apropii mai mult.
– Dar nu exista apropiere fara indepartare. Nu exista linie de mijloc.


Esti o fiinta rara.


Tara se gasea deja intr-o stare de incitare intensa, de-abia retinuta, ca un cautator de perle care isi tine rasuflarea si inoata in sus, spre un soare stralucitor, pe care il zareste prin pelicula apei, strangandu-si comoara in pumnii inclestati. Peste cateva zile, suprafata urma sa fie sparta in mod ceremonios, aerul vechi sa fie expirat intr-o rasuflare de exaltare nationala, plamanii umpluti cu oxigen proaspat, pentru ca oamenii, impreuna, sa se poata cufunda din nou in apele adanci si necunoscute, cu credinta ca trecutul este neschimbat si viitorul intact, in mod miraculos.


Cutremurul avusese loc in imaginatia mea, in acea caverna adanca, din subteran, unde speranta si sentimentele nu trebuie sa traiasca cu teama. Foarte scurt si cu un sentiment sfasietor se pare ca o intalnisem pe mama acolo si vorbiseram in singura limba pe care o stiam cu adevarat.


[…] cu pieptul greu ca al unei pasari de abia inchise intr-o colivie, splendoarea robelor ei imprumutate si a simbolurilor corespunzatoare fiind asezate complet gresit.

Oare nu isi dadea seama? Nu avea pic de respect?


Desi nu stiam inca prea multe despre viermii de matase imperiali sau despre obiceiurile lor, tarsaitul picioarelor mele in marea de material mi se parea o amplificare a invartelilor lor misterioase in intunericul in care isi petreceau existenta. Ca si cum mergand in acest peregrinaj onorat, ma redusesem, devenisem mica ca un fir de matase tors de maini necunoscute, care urma ca, in curand, sa fie tesut intr-un model dintr-un covor mai mare, ce nu fusese comandat de mine.


Cand i-am luat-o din mana [oglinda], inainte ca vreunul dintre noi sa se poata proteja, ne-am vazut reflexia alaturata pe suprafata sa si sfarsitul a ceva ce fusese, odinioara, atat de frumos.


Simteam ca zambesc ca o gasca ametita care, dupa un zbor indelungat, doar printr-o pura intamplare, gasise unicul nor din vastul cer albastru pe care sa se odihneasca.


Ciori stralucitoare, movulii-negre, atrase de un soare stralucitor de bun augur, aparusera intr-un numar neobisnuit de mare in pinii inalti, iar croncaniturile lor puternice si insistente erau indeajuns de ascutite pentru a strapunge chiar si cele mai sentimentale banalitati.


Dar stii, am descoperit ceva: este posibil sa-ti revii dupa o pierdere imensa fara sa treci niciodata peste ea.


– […] Cand eram impreuna, calatoream mult–am fost si in Antarctica o data–si adesea ma gandesc la urmele pe care le-am lasat prin lume. Le vad in visele mele: doua traiectorii legate, ca pasarile.
– Cocori, i-am spus.
Mi-a zambit.
– Da, cocori.
– Harta ta e nepretuita, Miko.


Se stie foarte bine ce efecte are lumina soarelui printr-o lupa: gandacul, cosasul, sub mana necrutatoare a copilului care il tortureaza, incepe sa arda si dispare. Imaginati-va cum se simte o fiinta umana.


Am ramas acolo tacute si impreuna ne-am distantat incet, ca niste supravietuitori care isi cunosc povestile.

All in all, mi-a placut. Oh, si citatele din partea a 3a din Eat, Pray, Love exista si ele, cartea a fost terminata acum mult timp, dar lenea… eh.