In ultimele zile am fost ca un fel de stup de albine, cu ganduri si emotii zumzaind in mine haotic. De la versuri rupte din diverse melodii la replici din carti si filme, de la conversatii cu altii pana la franturi din propriile-mi ganduri de acum ceva timp, de la agonie la extaz si inapoi, in doar cateva minute.

Procesul de calmare a inceput seara, pe treptele de la TNB. Am rezumat cuiva ce am mai facut in ultimele saptamani de cand nu ne-am mai vazut. Si ascultandu-ma cum ma puneam pe mine in cuvinte, mi-am dat seama ca nu e nimic grav, ca nu e nici prea de bine, dar nu este nici ceva intre. Adica in momentul respectiv nu ma deranja, dar mai devreme da. Si mai tarziu… nu stiu.

Dar mai tarziu pur si simplu nu a mai contat. Am intrat intr-o stare de amorteala si de nepasare. Am ramas singura de pe la 1 si ceva. In trecut m-ar fi deranjat, m-as fi simtit aiurea. Dar acum nu. Imi prindea bine singuratatea.

In ultimele cateva ore s-a facut acea separare intre trup si… probabil suflet? De obicei mintea se duce cu partea aia, ii vorbeste, ii ofera explicatii, o linisteste.. De data asta a ramas cu trupul, cu carcasa. Si statea si imi intreba partea ramasa de ce mi-e bine asa, de cand imi place singuratatea, de unde dracu’ a venit amorteala asta si cate si mai cate. Raspunsul venea mereu acelasi, dupa o scurta pauza, mirat: nu stiu.

Dupa o vreme m-am ridicat si am plecat. Afara nu era racoare, dar nu era nici cald. Si se simtea mirosul de tei in aerul noptii. Vroiam sa ma plimb, dar pana la urma m-am urcat in primul taxi. Si am vorbit cu soferul pe tot drumul spre casa. Si mi-am revenit, treptat.

E ciudat cum uneori cei apropiati tie nu te pot scoate dintr-o astfel de stare. Nici macar tu nu reusesti. Si reuseste un necunoscut, in 20 de minute.

Totusi, un gand inca se mai zbate prin mine. O replica a Anei, careia ii raspund cu un inca nu stiu, ma contrazic prea des.