Imi place sunetul facut de tocuri atunci cand pasesc. Imi plac fustele suficient de stramte incat sa imi limiteze masura pasului… dar nu cu mult. Imi place dantela si imi plac fundele ce se desfac usor, accidental. Imi plac unghiile mai lungi. In culori delicate si feminine, pentru a imi aminti ca pot fi fragila, ca imi pot permite sa fiu vulnerabila din cand in cand. Sau in culori intense si vii, pentru o mica doza de energie. Sau in culori inchise, serioase, elegante, pentru cand imi dau voie sa am rabdare.

Imi place sa imi aleg parfumul inainte sa plec de acasa in functie de asteptarile mele pentru ziua respectiva.

Imi place contrastul intre culorile inchise si pielea mea. De la fardul aplicat pe pleoape, la unghii, la geaca si pana la lenjerie.

Un alt contrast care imi place este cel intre duritate si feminitate. Imi plac mult cizmele si bocancii in stil army. In trecut, mai in fiecare an optam pentru ceva de genul. Dar de fiecare data ma gandeam daca ce imi gaseam eu mergea si cu o fusta.

[O alta chestie in stil army la care nu pot renunta este o geaca. E grosuta, e comoda, cand o port nu stau sa ma gandesc ca vai, sa nu ma pun cu ea pe jos/pe peretele asta ca poate se murdareste. It’s war-zone friendly. I am in love with army-style stuff, dar ma enerveaza la culme ca sunt declarate „in trend” anul asta. It’s making me avoid them.]

„I honestly don’t give a crap about that.”

„Yes, you do.”

„No, I don’t.”

„Yes, you do. Altfel nu ti-ai fi pus chestiile astea pe unghii.”

La urma urmei totul se reduce iar la detalii. Pentru ca fiecare nimic enumerat mai sus e un detaliu. Nu ma joc cu detalii de dragul altora, ma joc cu ele de dragul meu. Imi fac ziua mai placuta, imi aduc un zambet pe buze. Si cu ele echilibrez acele detalii care ma deranjeaza la mine, pastrand un comfort zone pentru piticii de pe creier. Nu ma mai concentrez pe nimicuri de suprafata si imi pot lasa mintea sa wonder into entirely different areas.

Sunt si zile in care nu imi pasa ce imbrac si nu pun pic de fard pe piele. Dar atunci cand mi se poate citi totul atat de usor pe chip, am grija sa cover up the details from inside. Imi aleg mai atent cuvintele. Sau… pur si simplu renunt la tot, intr-o stare generala de come what may.

Incerc sa imi dau seama daca exista vreun pattern. Si nu pot. Pentru ca am momente in care calculez totul pas cu pas, dar am si momente in care I throw everything away, I get high on life and do whatever I feel like doing in that moment.

By covering up the details I sometimes limit my frailty. Oh, I do enjoy allowing myself to feel fragile and vulnerable, but I like making sure I don’t get damaged in the process. So maybe I’m not so… not afraid of pain anymore.

PS. I don’t take the time to make such comparisons. I take the time to look at the people because of the details. At the same time, I choose to overlook some details because of the people I come to discover little by little. Either way, e o chestie de gust. Still… maybe you just dropped by a bit late.