Imi place sa fac cadouri, mai ales daca au un sens. Am daruit acum vreo jumatate de an un breloc cu o papusa voodoo*, din sfori si lana. Are parul verde si prins in 2 codite. Nu semanam, dar pe ea am gasit-o cea mai apropiata de cum ma vad eu atunci cand am ales-o. Este singurul cadou care mi-a fost returnat. La momentul respectiv m-am intristat, dar acum apreciez gestul. Intr-un fel mi-am fost oferita inapoi.

Ma gandeam ca aceasta papusa cu ochi din margele negre sa o ofer pe viitor celor in care as avea destula incredere sa… sa orice. Imi place ideea de oferire a sinelui, mereu mi-a placut, chiar daca rezultatul nu fost mereu ok. Totusi, oferirea de sine nu trebuie confundata cu sacrificiul de sine. (Sunt de acord si cu sacrificiul de sine, dar despre asta poate alta data. Alte conditii, alte circumstante, alta poveste.) Cu toate acestea, Mini-Me (?) mi-a devenit draga in ultima vreme si acum e legata de cartela si de token-ul de la job.

Ieri a curs foarte repede timpul, parca sa recupereze din cursa linistita din restul zilelor. Am plecat de la job spre Universitate cu metroul. Nu imi place cu metroul. Peste tot priviri goale, fete lipsite de zambete, trupuri stoarse de viata. Am schimbat metroul la Unirii. Am mers incet, taraindu-mi picioarele in acelasi ritm cu restul oamenilor, inecandu-ne in propriile ganduri. M-a intristat la culme sa ii privesc si sa merg in ritmul lor, parca eram pe o banda de productie. Nu vreau sa devin ca ei, o fiinta-carcasa, parca pustiita de orice speranta, de orice urma de fericire. Metroul m-a intristat.

Prefer transportul de suprafata. Sunt si acolo fiinte-carcasa, dar macar ma pot uita pe geam, mai zambesc la crengile unui copac, mai ma minunez ca dupa zapada si ger inca mai vad petice de iarba pe ici si pe colo si asa mai departe. In plus, imi place sa vad (pe) unde merg. Asa ajung mereu unde trebuie. La metrou ma mai ratacesc…

 

Am ajuns la Universitate si m-am dus sa mananc ceva.

„Ce gurite mici iei…”

Asa e, nu…? Poate ca nu pot mai mult, poate ca mi-e greu sa inghit bucati mai mari. In fond, nu e bine sa fii lacom, iar eu am gustat din mai multe feluri de mancare intr-un timp mult prea scurt. Am tot incercat din toate cate un pic si am amestecat o multime de arome. Sa luam de exemplu o prajitura: o vad, ma gandesc ca e dulce si o si simt dulce in graba mea. As vrea sa o gust incet, sa savurez fiecare bucatica. Sa recunosc fiecare ingredient si sa apreciez combinatia rezultata. Si sa ma minunez de deliciosii fulgi de ciocolata amaruie ascunsi in ea! Mi-am dat seama acum cateva saptamani ca nu mai stiu sa fac ceva atat de simplu.

 

Mai tarziu, am ajuns si la cursul de la scoala de munte. Am desenat niste chestii si desi nu desenam ce aveam eu chef, m-a incantat sa vad cu cata usurinta trasez liniile, desi unele dintre chestiile desenate le conturam altfel fata de cum eram obisnuita. Mi-e dor sa desenez, dar am de acumulat energie si idei pentru a ma simti libera si relaxata cand reusesc sa termin de pus pe hartie ceea ce am eu in cap. Pentru mine desenul e un fel de terapie…

 

Am coborat trepte… multe trepte am mai coborat ieri. Si cu o lene de nedescris, de ma enervam singura si ma imbranceam tot eu sa ma misc naibii mai repede.

Sunt unele scari care ma inveselesc cu fiecare treapta coborata. Am ajuns ieri in Iron. Acolo, de ceva timp, macar un zambet tot imi este garantat sa am. Cineva de acolo mi-a gasit o porecla care imi aminteste sa zambesc. Spun „Cineva” pentru ca nu ii stiu numele. Si ma incanta prea mult porecla pentru a trece prin prezentarile normale.

La un moment dat se auzea in boxe „I’m freeeee, freee falling”. Mi-am amintit imediat de Jerry Maguire. Mi-a placut filmul, desi nu imi place Tom Cruise. Mi-a placut mai mult din cauza lui Dorothy, personajul interpretat de Renee Zellwegger. Mi-a venit in minte dialogul din curtea casei.

I can’t live like that. It’s not the way I’m built.

(Si daca tot sunt aici, mai pun un link legat de filmul asta. Mi-am amintit acum de Secret Garden. Imi plac versurile.)

Pe la 10 au inceput si FolkFratii sa cante. Sunau un pic altfel, cel putin la inceput. Cateva melodii hit too close to home ca sa zambesc, in timp ce altele m-au facut sa ma inveselesc pe loc. (Pacat ca alternau.)

Candva, mi-am dat seama ca se fac 5 luni la miezul noptii. M-am uitat la ceas. Era chiar 12, am si intrebat sa fiu sigura, prea m-a enervat coincidenta.

Poate marti, poate joi

Poate peste un an… sau poate doi

Trebuia sa cantati si asta, nu?

Mi-a placut mult ca am prins faza cu chitara la rece. As fi vrut sa dureze mai mult, mi-e dor de o noapte la Cabana de Otel.

Am plecat devreme, pe la 1 si un pic. La 2 eram deja in pat, cu castile in urechi.”Nu, nu Ingrid… Nici Newton…” Nici nu mai stiu pe ce am adormit.

 

Ziua de joi a fost normala, mai putin intalnirea mea cu o oglinda, pe la pranz. M-am uitat lung la mine si mi-am dat seama ca acum 5 luni purtam acelasi pulover violet si ca nu l-am mai purtat de atunci si pana acum. Si apoi mi-am amintit de un moment din Eat, Pray, Love, de Elizabeth Gilbert:

„As I rushed in, I caught an unexpected glimpse of myself in a security mirror’s reflection. In that moment my brain did an odd thing—it fired off this split-second message: “Hey! You know her! That’s a friend of yours!” And I actually ran forward toward my own reflection with a smile, ready to welcome that girl whose name I had lost whose face was so familiar. In a flash instant, of course, I realized my mistake and laughed in embarrassment at my almost doglike confusion over how a mirror works. But for some reason that incident comes to mind again tonight during my sadness in Rome, and I find myself writing this comforting reminder at the bottom of the page:

Never forget that once upon a time, in an unguarded moment, you recognized yourself as a friend.

 

 

––––––––––

*E foarte haioasa de felul ei, nu va ganditi la chestii creepy.(Hah. Are parul verde intens. Iar ea este alba. Unde mi-era mie contrastul!)