… ca altfel imi pierd echilibrul. Sunt ametita si merg pe sapte carari. Nu, nu sunt beata, dar sunt al naibii de racita. Am racit candva vineri noaptea si am ramas fara glas sambata dimineata, pe drumul de la masina la autocar. Nici nu am avut grija de mine dupa (de fapt, cred ca am bifat cam tot ce era pe lista cu ce nu trebuie sa faci daca racesti) asa ca imi merit soarta. But it was worth it. A fost un weekend foarte misto.

Dar pas cu pas trebuie sa o iau si in alte cazuri. Mi-am dat seama cat de mult m-am grabit in ultimii ani si cate chestii am pierdut. Chestii marunte, dar care totusi conteaza pentru ca le-am pierdut. Uitandu-ma inapoi nu imi pricep motivele si cred ca daca mi-as fi oferit timp destul pentru a analiza mai bine cum stau lucrurile as fi actionat altfel si ar fi iesit totul mult mai bine.

Si in acelasi timp sunt genul de om care vrea sa traiasca momentul fara temeri, sa il simta cu toata fiinta in loc sa se bazeze doar pe ratiune. Da, admit ca uneori las ratiunea deoparte si imi imbat trupul cu senzatii si emotii. Dar nu se poate asa ceva fara sa te izbesti de realitate dupa. You can’t have any highs, without any lows, nu exista bine fara rau si asa mai departe. Contraste ale caror parti au existenta conditionata de cea a opusului. Si asa ajungem la echilibru, la calea de mijloc.

Balanta mea este acum echilibrata. Am trecut prin multe nopti nedormite stand intinsa cu castile in urechi si uitandu-ma la tavan… sau la unghiile fosforescente, cand erau… Multe ore in care mi-am intors pe toate partile fiecare gest, fiecare replica, fiecare bucatica din mine. Ok, deci asta sunt in acest moment. Nu o sa fiu cea mai cea in orice, dar vreau sa devin cea mai buna versiune de mine care pot fi. Dar punctele de vedere difera, iar eu voi lucra la aspectele care conteaza pentru mine, pentru ca toata chestia asta este, la urma urmei, de dragul meu.