Asta vreau saptamana viitoare (desi stiu deja cum va fi actually). Asa se numeste si melodia de mai jos, pe care cel/cea care a incarcat-o a denumit-o altfel. Indiferent de nume, e perfecta pentru starea mea actuala. Fara cuvinte carora sa le dau un inteles ascuns, fara versuri pe care sa le cant gresit cand o aud. Just a bit of hope mixed with a lot of… nu sadness, ca suna patetic sadness. Something that’s not happiness.

Zilele astea mi-am dat seama ca fericirea e in small random things, pe care le poti rata usor. Sau poate asa e pentru mine. Sau poate doar mi se pare ca e asa, ca au fost totusi si zile mai cu soare. Oricum, nu mi-e de ajuns. Vreau mai mult, mereu vreau mai mult din orice nimic, mereu mi se spune ca eu nu am limite. Le am, daca mi le impun. Dar ma fac singura nefericita cand mi le impun eu… si daca nu o fac, ma intristeaza limitele altora.

Si acum gata cu aberatul. Acest post este o scuza pentru comportamentul meu din perioada care urmeaza. De plans nu o sa plang in prezenta nimanui. Dar o sa fiu nesimtita si la orice nimic spus de careva care ma calca pe nervi un picut o sa bag ceva low, ceva care stiu ca o sa doara. Sau s-ar putea sa just not give a rat’s ass si sa ignore everything (hence the Silence is easy, it just becomes me…). Sau s-ar putea sa rad si sa act like everything is ok. Chestiile astea variaza dupa cum imi danseaza mie piticii pe creier. Asa, sa stiti macar ca nu e vina voastra.

Acum, daca incepeti cu cum te mai simti si cu vai, ce naspa de tine sau orice replica idioata de genul… ori intep, ori ignor. Am scris aici tocmai ca sa nu stau sa povestesc fiecaruia in parte si ca sa nu primesc nu stiu cate reactii sentimentale sau whatever. Am scos allow comments de aici din acest motiv. Apreciez mult mai mult daca sunteti normali cu mine sau daca faceti ceva sa imi tineti creierul ocupat/deconectat. Eu o sa fac chestii pe care le-as fi facut si in mod normal, so please act normal around me. Multumesc.

Pe 21 septembrie va fi probabil ultima zi de nastere pe care o voi mai imparti cu Dada*, caci m-am nascut de ziua lui . Dupa spusele doctorilor, el ar fi trebuit sa… nu mai fie de vreo jumatate de an deja. Mereu ziua de 21 am petrecut-o in familie, cu prietenii serbandu-mi ziua ori mai inainte ori mai tarziu. Tort diplomat in familie, tort cu multa ciocolata cu prietenii.

22 e zi de repaus si de overwhelming in acelasi timp. O noapte alba cu alcool, sper. I really wanna get trashed then. Destul cat sa uit de mine, dar nu destul incat sa fie clar si pentru altii din familie ca am apasat butonul rosu**.

Si… pe 23 septembrie va fi ultima zi de nastere a lui Buni. Si la ea stiu sigur ca este ultima. Pentru ca are cancer si a intrat de ceva timp in faza finala. Si nici nu stie de ce a avut 3 interventii chirurgicale in nici 3 luni. So yes, a day of being all jolly while screaming on the inside.

24 o sa fie zi de recuperare. Gen cana goala din hol***. Pe 25 o sa make myself busy ca sa nu ma gandesc la nimic (merci Andra for the team thingie). Pe 26 o sa imi revin… Da, pe 26 o sa imi revin.

––––––––

* Bunicul din partea mamei, asa ii spun ca ma invata sa zic „da” cand eram mica; mi-a luat ceva pana am invatat–stiam eu ce stiam, dar s-a ales si el cu numele asta de atunci. Iar Buni e bunica din partea mamei.

** Din cand in cand, am tendinte de autodistrugere. Cam de 3-4 ori pe an. Nu, nu e cu sinucidere si chestii de genul. Pur si simplu sunt momente in care imi fac rau in mod constient ca sa simt ceva. Si durerea nu e neaparat durere fizica. E faza cu „mi-e rau, dar mi-e bine”.

*** Once upon a time cand inca eram naiva si credeam ca tipii sunt niste creaturi de treaba, mi-a dat cineva cu ciocanelul in cap si m-a trezit la realitate. Si intr-o zi imi duceam o cana goala la bucatarie si pe holul mic m-am lasat pe podea si am inceput sa plang. Dar nu hohotit, just staring into space si lacrimi leeente, in tacere deplina. Genul de plans din cauza caruia nici macar nu te simti mai bine dupa. Eh, si asta e faza cu cana din hol. In momente urate din viata, ajung la cana goala din hol, dar fara cana si fara hol. Si dupa „cana goala din hol” eu sunt mai bine, am mintea clara macar. Mentionez ca nu imi dau voie sa break like that atunci cand mai sunt si alti oameni in preajma mea. Pe langa faptul ca m-as simti oarecum umilita, mai e si faza ca imbratisarile altora ma fac sa plang  cand sunt in stari de genul (si daca deja plang, incep sa plang mai rau). Faza pe care am descoperit de curand ca am mostenit-o de la mama.