Nu stiu cum sunt altii, dar eu sunt un om care are in posesie un ingeras si un dracusor care sa ii mai spuna din cand in cand ce sa faca. Doar ca niciunul nu e 100% rau sau 100% bun. Si nu sunt ei. Sunt ele. Mirela si Cristina. Sau Mariko si Soozie.

Pe Mariko o asociez Mirelei. Pentru ca ea este acolo cel mai des. Pentru ca ea e cea tacuta, cea care priveste, asculta si analizeaza si observa ceea ce multi nu vad in lumea din jur, dar mai ales in oamenii din fata lor.

Mariko e cea care vede intr-un om poate banal, poate iesit din comun, poate frant sau poate rece ceva fascinant, vede ce poate fi, ce a fost candva si ce ar putea fi. Si ramane uimita de ceea ce gaseste si scotoceste in continuare. (Asa gasesc oameni altfel, asa imi fac prieteni, asa fac o pasiune pentru ceva/cineva, asa ma indragostesc, uneori. De o idee, de o sugestie de ceva pe care altii  poate stiu ca e mai bine sa il evite.)

Mariko e cea care se ofera discret fara sa ezite, trup si suflet, stiind totusi ca la un moment dat alegerea proprie ii va dauna. Si chiar si dupa, o va lua de la capat in anumite cazuri.

Mariko e partea mai… emotionala. Simte mai acut, mai adanc, atat fericirea, cat si tristetea.

Mariko e cea care si cand este intre oameni, este departe de ei. Pentru ca ea e franta altfel decat ei. Mereu ea… si lumea. Si uneori inca cineva, pe care il vede ca pe un el… si lumea.

Mariko este mai puternica, dar este si mai usor de ranit.

Si astfel, ajungem la Soozie. Soozie e Cristina, dar Cristina e un nume mult prea evitat de mine pentru simplul fapt ca sunt cam multe Cristine in lumea mea. Si Soozie / Suzie e un nume comun in SUA, de exemplu.

Lorelai(walking into a dorm room at Harvard): Suzie… Suzie…
Rory: What are you doing?
Lorelai: If anyone catches us in here, that is our excuse. Besides, there is a thirty-percent chance the girl who lives in here is named Suzie.
Rory: Okay, this is breaking and entering. Let’s go..
Lorelai: Wait! Let me get a picture of you at the desk. (Rory sits down) No! Look at the book like you’re studying. There. (Takes picture)
Rory: Okay, now let’s go.
Lorelai: Fine. (Leave dorm room, run into another girl right outside) Oh, hey Suzie!

Dar Soozie e pentru mine speciala si asta conteaza. Soozie a aparut la un moment dat in care imi era greu sa fiu intr-un anume fel ca fiind eu. Ca eram prea timida pe atunci. Asa ca am inventat-o pe Soozie si I role-played her. In mod ciudat, atunci mi-a fost mai usor sa uit de mine daca eram altcineva. Acum pot sa fiu ca Soozie si fara sa act a character, dar am pastrat-o pentru distractie si a ramas o mica voce din creierasul meu. Soozie e… dracusorul de mai devreme, desi nu o pot numi pe Mariko un inger.

Soozie nu e o ea… si lumea. Soozie e parte din lume, e un chip la fel cu atatea altele. She blends in, she fits.

Soozie e cea care e mai egoista. Ea nu sta sa caute partea buna in oameni, e cea care se uita cum esti cu ea in clipa respectiva si se comporta cu tine in functie de cum o faci sa se simta in acel moment. Poate sa zambeasca multumita sau sa iti tranteasca un „lasa-ma naibii in pace!”.

Soozie e cea curajoasa, cea cu tupeu.

Soozie nu ofera mai mult de o sansa.

Lui Soozie nu ii pasa. De nimic din lumea exterioara. O preocupa cum se simte si cum arata in acel moment.

 

Soozie m-ar face mai fericita, dar Mariko… Ooof, Mariko… Toate cuvintele nu cred ca o pot descrie mai bine decat un oftat adanc, plin de placere, dar si de tristete.

Deci… Mariko sau Soozie?

Mentionez ca nu aud voci… prea des. Dar prin Mariko si Soozie rezum doua aspecte ale felului meu de a fi. Soozie e doar the shield on version. Iar Mariko reprezinta tot ce vreau sa fiu. Doar ca uneori e prea aiurea sa put yourself out there over and over again. Sometimes it makes you feel too fragile, too vulnerable, sometimes it makes you feel lonely, forgotten, insignificant. And sometimes it can be just plain humiliating. And when all that happens in various ways in various situations and with various people, it makes you wonder: is it really worth it? So that’s where the shield comes in.

Si totusi… vreau oare sa ma lupt ascunsa dupa un scut? Sau vreau sa ma avant in lupta razand in fata necunoscutului, pregatita sa fiu ranita, dar sa nu ezit in fata pericolului?

Which is best?