Astazi mi-am inceput ziua cu 2 chestii de facut: platit facturi si iesit sa beau ceva cu un prieten dupa. Mi-am dat seama pe la 4 ca nu am mancat nimic si mi-am mai amanat un pic planurile de iesit. Vreo 30 de minte. Vine tata acasa: „Ai grija cum mergi pe strada daca pleci. Ce-am vazut acumaaaa… Am trecut pe langa accident, aici, langa noi, la Compasului. E o masina rasturnata pe linia de tramvai, e facuta praf!”

Ca idioata: „si iata de ce e bine sa mai amani unele chestii: a fost accident in locul in care trebuia sa fiu acum”.

Si am iesit in curand pe usa si am mers la Compasului sa platesc o factura pentru bunici. Oameni, multi oameni. Si vad masina. Si vad in ce hal e. Si in ce hal e gardul de la trecerea de pietoni. Si aud oamenii vorbind, spunand ca nu au putut salva soferul (am aflat mai tarziu ca era o ea), ca au incercat cativa oameni si inca imi rasuna replica ataaat de scarbos de detasata a unuia: „Si a facut stanga, dreapta… pac-pac-pac… si s-a dus!”. Si atunci abia, dupa ce vad cu ochii mei si aud ce zic oamenii ma loveste si il sun disperata pe tip. A fost accident la Compasului. A murit cineva. Eu daca plecam la timp de acasa puteam fi pe trecerea de pietoni. Ma linisteste pe moment.

Si merg, platesc factura, ma ajuta tanti care era paznic la banca sa fac robotelul sa imi citeasca mai repede codul ca nu eram in stare singura. Si nu merg spre statia lui 137 si 138 unde intentionam sa merg de acasa, merg pe jos spre Romancierilor (factura tv bunici). Coloana de tramvaie, coloana de masini, oameni stand pe masini sa vada ce se intampla, zeci de oameni mergand pe jos, in sens opus.

Sunt agitata pe tot drumul. Puteai sa mori. Ce ai facut azi? Si poti sa mori oricand, oricum. Ce ai facut azi? Ce ai facut pana acum? Ma abtin cu greu sa nu dau din maini, incerc sa respir normal, clipesc des ca sa previn orice tentativa de lacrima care oricum nu aparea, ca probabil m-as fi calmat prea usor plangand si mintea mea trebuia sa se joace cu mine in astfel de momente.

Platesc si a doua factura. Ma mai calmez. Ma duc la Valea Ialomitei pentru a treia. Incep sa imi zburde si alte ganduri prin cap. Unele prea stupide, altele prea enervante si altele de imi vine sa ma plesnesc singura („de ce ca mine si nu eu? de ce o categorie mare si eu facand parte din ea? de ce nu observa ca suntem eu si lumea? ca eu nu ma potrivesc, ca eu sunt franta altfel si conturul meu nu merge acolo?”)

Merg pe jos, de nevoia de a nu astepta degeaba, ca el venea din centru. Ajung la Moghiros. Incep conversatia la telefon  cu un „unde esti?” rece, nesuferit. Inca era pe drum, ii zic sa coboare la Favorit sa mergem in Pardon Cafe (de acum e Smurf Cafe pentru noi, ca tipa care ne-a servit era mica si avea vocea Coke Smurf-ului din Californication). Cand ne vedem ma linisteste in continuare. Mi-e mai bine cu el.

„Vreau ceva cu alcool.”

„Pai aveau cand am mers cu Irina.”

Ajungem, ne asezam afara, vine cu meniul.

„Au doar simplu, nu sunt in stare sa beau acum simplu. Mi-am inceput dimineata deshidratata.”

„Hai sa mergem in alta parte, ca mai tre’ sa fie ceva pe aici. Daca vrei mergem si la Carturesti.”

„Nu, nu. M-am asezat, e bine, e racoare, aici raman. Imi iau un frappe.”

„Vreau alcool… dar ma multumesc si cu un frappe.”

(Peanut stare at him.)

Dupa mai multe zeci de minute de vorbit si cateva momente mai… hai sa zicem ciudate, termin frappe-ul, ii mai beau si lui din bere (si mie nici macar nu imi place berea!)… am vazut limonada.

„Uite aia au limonaaada. Fa-i semn, fa-i semn ca vreau si eu.”

Si era rece si concentrata si cu multe felii de lamaie prin ea. Si am pus zahar.

„E limonada, trebuie sa fie acra…”

„Shhh” si mai pun niste zahar.

Mai vorbim, mai beau, mai imi fura si el din ea, mai bag un zahar. Se uita iar ciudat la mine. Iar mai vorbim, iar mai stam, iar mai bag un pliculet.

„Cat zahar pui?”

„Pai e ok, uite cat mi-a adus, mai am!”

„O sa pui pana la urma si pliculetele alea si dupa te vad cum il aduni de pe masa pe ala care a cazut…”

„Nuuuu, pe ala il trag pe nas” (Peanut stare)

Ideea e ca limonada a ramas acra pana la sfarsit, unde in sfarsit am dat de zahar, desi amestecam in continuu cat vorbeam. Cand eram mica imi placeau ultimele picaturi din limonada sa fie dulci-dulci. Si nu mi-a reusit, ca desi m-a tot ajutat nu am reusit sa termin toata halba.

Am mai mers de colo-colo dupa si ne-am dus apoi in parc. Ne-am asezat pe niste pietre  (a fugit saracu’ catre o banca libera, dar o mamica a fugit mai repede) si in vreo 5 minute cat am stat acolo m-am ales cu 6 ciupituri de tantar. (si un „Hai sa stam spate in spate, e mai bine” spus asa, inocent. I have no hidden meaning behind my words. Never.)

M-a dus acasa.

„Nici acum nu scap sa te duc acasa.”

„Chiar, lasa-ma sa ma duc singura.”

„Pai e in drumul meu.”

„Bine, atunci la gang tu o iei inainte, eu o iau spre mine.”

Si bineinteles, vecina, mereu o vecina. Si buna seaaara. Si acel „lu’ maica-ta nu vrei sa ii dai explicatii ca de ce sunt cu tine acum, dar vecinilor vrei”.

Deci da. Azi am iesit cu fostul (By the way, eu sunt Exy, ‘cause he was the S in the Sexy cica). Celebrating 2 weeks and counting. Si a fost ok, in general. Unele momente si dezvaluiri au fost ciudate (the pics, dude, the pics!!!), dar I had fun in an innocent and friendly way with him. So long live friendship & cheers.

PS: Toata panica legata de accident am simtit-o iar seara, cand cautam stiri pe Internet. Vroiam sa sun pe altcineva sa ma linisteasca atunci cand am trecut pe langa accident, poate as suna si acum. Dar daca te chem, oare vei veni? Eu cred ca nu.