M-am trezit de dimineata… de fapt pe la amiaza si inca aveam castile in urechi. Se auzea Maybe tomorrow si stiam deja ca azi nu voi face nimic, ca mai bine m-as culca la loc, ca nu are rost sa ma mai straduiesc sa fac ceva, orice. Si ca tot e luni, poate nu o sa fac nimic toata saptamana. De ce as face? E prea usor sa stau degeaba, sa mai bag un film, sa mai citesc 2 randuri, sa mai dau un click si sa ma uit lung la niste foi albe asteptand sa fie zgariate si/sau mangaiate cu un creion cu mina 2B… dar nu am niciun chef de ele acum, desenatul ma consuma intr-un mod prea placut, dar prea obositor pentru acest acum.

Am un gust amar in gura si nu este de la ciocolata amaruie din care am muscat mai devreme. Am citit chestii pe care poate nu trebuia sa le citesc, am descoperit un gol enorm si neputinta de a aduce alinare. Si nu e vorba despre mine, poate nu e vorba nici despre vreun „tine” pana la urma. E doar o stare de inutilitate, de fara rost. Si ce, pana m-am culcat ieri (azi dimineata) aveam vreun rost? Nu, doar ca nu constientizam ca am nevoie de speranta de ceva. O speranta de ceva indepartat, spre care sa ma grabesc caaat mai incet posibil, dar sa fie acolo. Si stiu ca nu e. Dar oare chiar imi pasa de ce-o fi intr-o zi? Parca imi placea mai mult doar ideea de acum, de azi, in ultima vreme. De maine ne ocupam cand devine azi.

Si mi-e groaza sa port conversatii cu mine, despre mine. De ieri noapte imi tot zic chestii si tot eu ma imping cu sila mai incolo, mai departe de mine.

Dar despre altceva vroiam sa vorbesc, ca e pacat sa nu povestesc ziua de sambata. O sambata la munte, cu ai mei, cu unchiul, matusa si cu varul. (Unul din ei, ca sunt foarte mandra ca din… din ziua cu licenta–cand a fost nu mai stiu, eu am 2 veri, ca atunci l-am cunoscut pe al doilea.) Sarbatoream 23 de ani de cand s-au casatorit ai mei.

M-au trezit dupa nici 2 ore de somn, am plecat uitand sa imi beau ceaiul si ne-am grabit degeaba pentru ca ceilalti inca nu ajunsesera la punctul de intalnire. Pe la 7 si ceva cele doua mici masini, una rosie si alta neagra, au parasit benzinaria din fata antenei. Nu Antena 1, Antena, cine stie de Antena stie unde. Prea multa lume la ora aia pe drum. Si ceata, unde naiba ne duceam si ce cautam de fapt acolo?

Ne-am oprit la un Lukoil unde era scris gresit Toilet. Si era coada. Si aveau si un automat de cafea, dar nimeni nu mi-a raspuns la telefoanele disperate de „au cafea, vreau cafea, luati-mi si mie o cafea!”.

Am continuat cu un blocaj uratel pe la Comarnic si ne-am minunat pe tot drumul ca pe acolo plouase cam rau ca erau oameni care maturau si mutau chestii de pe sosea… Ne-am oprit in Poiana Tapului (care nu e doar pe partea dreapta a drumului). Si am inceput sa vorbim, sa mancam („dar ia de la noi” „dar luati si voi de la noi, da?”) si sa ne uitam cat de ud e totul. Dar noi am zis sa urcam pe munte si asta am si facut.

Am mers la Urlatoarea, pe traseul de Poiana Tapului la dus si pe cel de Busteni la intoarcere. Am mers la Urlatoarea pentru ca acolo au mers ai mei in iarna in care s-au cunoscut intr-o tabara la munte. Inainte sa afle ca ei de fapt stau doar la o strada distanta. De fapt, nici macar o strada distanta. La o parcare distanta.

[Paranteza. Patrata. Am dat click pe horoscop de facebook din amuzament, sa vedem ce nebunii o zice ca vor fi azi. Si s-a nimerit pentru azi; asa, once in a blue moon se mai potriveste, ca de obicei e bullcrap de nebagat in seama.

„Your mind is buzzing like a bee, Virgo. You’re apt to find that there’s very little you can do to slow it down. Make sure you add compassion to the chain that’s holding everything together. Also make sure that you don’t become a victim of your thoughts by losing control over how you act simply because the voice in your head has completely taken over.”

Deci deja e prea tarziu. Si intrebarea legata de ce am pus cu bold e: care din ele?]

Usurel, usurel, cu amintiri cu o Irina mai mica mergand pe langa mine. Si cu un Razvan necunoscut pana in acea vacanta la Sinaia si complet ignorat ulterior, desi eram in aceeasi scoala. Noroi mult si putina conversatie cu Cosmin, pornita de la un „ce-ai mai facut?” rostit in acelasi timp si urmat de invitatii de „hai, spune tu mai intai”.

Am ajuns si la cascada. Mi se parea atat de mare cand am fost acolo ultima data. Dar si eu eram asa de mica… Si cum am ajuns m-am catarat pe piatra aia care mi se parea si ea enorma cand eram copil. Si atunci nu am avut voie, ca „pe piatra aia se urca aia mai mari”. Totul a fost placut pana am pus mana pe un limax cand coboram.

Si am plecat la un moment dat, trecand pe langa un pinguin. Da, pinguin. Am si poza cu el.

La coborare a fost mai urat, mult-mult noroi. Si mi-am pus castile in urechi, si am luat-o inainte la un moment dat. Melodia cu ritm alert, eu cu pasul mai rapid, incercand sa evit calcatul in zone cu noroi prea lipicios. Si cand incercam sa evit o astfel de zona am alunecat pe un alt noroi mai urat si am ajuns aproape intinsa pe spate dupa un „aaa” ascutit si patetic. Am crezut ca ma duc naibii la vale. Dar am alunecat doar un pic si am ramas proptita in noroi moale. Si am ras si toti „ai patit ceva? te-ai lovit?” si eu radeam intinsa in noroi. Si radeam si in timp ce ma stergeam pe brate, ca spatele mi-a fost protejat de ghiozdanel, iar pe fund eram prea murdara ca sa ma straduiesc sa curat ceva macar. („Mai stim noi pe cineva care a cazut pe aici…” „Pe cine?” „Uite-o. Cand am venit noi atunci era iarna si i-am zis sa ma tina de mana, sa nu alunece. Dar ea nu, ca ma descurc. Si nici nu a terminat bine de zis ca a cazut.”)

Am mers pe tot drumul din Busteni pana la Poiana Tapului pe jos, cu pata de noroi tot acolo, razand ca se uitau ciudat oamenii la mine. Si copilasii de 12 ani ma salutau (sper ca in sens de respect, ca eram mai murdara decat ei… altfel nu pricep de ce ma salutau… I checked all my clothes, they were still on, in their proper places.)

Si era vreo 1 si era o coloana de masini… Unde va duceati la ora aia? Mai ales aia care ati intrebat de telecabina, unde va duceati? Coada pe sosea, coada la urcat pe munte (in telecabina, adica)… Bine ca ati venit la munte, dar pentru ce ati venit acolo?

Am ajuns in sfarsit la masini si mi-am schimbat pantalonii. Si am ramas in masina cat ceilalti erau afara, parintii vorbind de serviciu (na, 3 din 4 sunt colegi), si Cosmin somnoros si stand degeaba in masina lor. M-am mutat cu lene de pe scaunul soferului pe cel din drapta, dupa ce mi-am aruncat mai intai adidasii. Mi-am lasat scaunul pe spate, m-am intors pe o parte si am adormit. Tot pe acolo dormeam si cand eram mica-mica. Tata scotea partea de jos a banchetei de la Dacie in poienita, ma intindea pe ea si eu dormeam in nestire. Asa si acum. O ora de somn linistit, fara vise.

Am plecat dupa aceea la Sinaia, la Tabara de pe langa Furnica. Acolo e o mare parte din copilaria mea. Am mancat acolo si am ramas dezamagita ca nu mai erau soldatii aia draguti de nici nu mai stiai ce vroiai sa mananci sau daca ti-era macar foame.

Am mers pe aleea pe care am invatat sa fac primii pasi singura. Si pe aleea aia am primit capul in ochi si m-am ales cu pielea… nu taiata, pur si simplu sparta intr-o linie subtire sub ochi. Si lacrimile de dupa, dar nu din cauza durerii.

Am vazut ca a disparut leaganul cu albina. Acolo m-am asezat de 2 ori pe cate o albina. De doua ori, pe coapsa.  Tataie frecandu-mi locul piscat cu sare, Mamaie certandu-ma si in acelasi timp pupandu-ma sa treaca. Acolo am primit si un bat in ochi de la un baiat. Acolo ma jucam cu Alex, cu sor’sa si cu Vlad, care erau mereu acolo si de care nu mai stiu nimic.

Ce imi place mie cum suna Vlad… Sunt unele nume care ii fac mai altfel pe baietii care le poarta. Nu e ceva logic, imi plac mie numele. Gen Vlad, Andrei, Liviu, Mihai, parca si Cristian… si candva imi placea si numele de Florin. Si Alexandru era un nume frumos, dar e deja prea comun. Si mi-a placut si Adrian, dar stiu acum prea multi Adrieni. Stiu si prea multi Andrei si Liv..Livii(?! care e pluralul?), deci cred ca nu o sa ma mai atraga numele voastre in curand. Dar niciodata nu cred ca o sa stiu destui Vlazi (si am un Vlad cu motor la 2 scari mai incolo… trebuie reintalnit doar de dragul numelui… si al motorului, ca cica ma holbez dupa motoare ca baietii dupa fete). In plus, unele nume au asa o chestie care iti spune ceva despre om si nu semnificatia aia gasita oricand pe net. Mi-am dat seama de asta acum 4 ani, cu acel Liviu. Liviu, Leave-you. Ionut, Io-nu’s. Florin, Floor-in (they’re usually guys who experience great falls). Adrian, Add-rien (Add nothing… self-sufficient bastards, aren’t you?). Si mai am, dar ma credeti prea nebuna dupa.

Si ca tot ziceam de un Florin. Eee, eu la 12 ani (aproape, ca ii faceam in toamna) innebuneam un baiat de 16 pe acolo pe la Sinaia. Recunosc ca era imatur si ca acum mi se pare asa ciudat sa se uite la o fata inca fara forme cand putea sa se uite la altele de varsta lui. Si toate acele „de ce nu?” si acele „poate… poate ca da si poate ca nu” spuse cu inocenta si toata numai zambet la un joc de remi (rummy). Si din cauza lui incepuse sa imi placa si fotbalul si ma uitam la el din foisor cum se joaca pe terenul de cateva trepte mai jos. Si toate serile petrecute in sala cu tv-ul si masa la care ne strangeam toti copiii de toate varstele sa ne jucam carti si alte cele. Sala aia nu mai e… Au tras un zid si au pus o usa cu numar de camera de stat in ea. Ce-or fi facut cu masa aia lunga, cu atatea si atatea amintiri si nume scrise pe ea? Ce imi mai placea sa le citesc, chiar daca nu stiam despre cine si uneori nici despre ce erau.

Am mers sambata si unde erau leaganele, foisorul, terenul si drumul spre poienita cu „casa pisicii”. In locul ala m-am jucat o noapte intreaga printre licurici cand eram mica, singurul loc in care am vazut licurici pana in ziua de azi. Si leaganul si Andreea. Si datul in leagan pana atingeam creanga aia cu picioarele… sau pana atingeam creanga cealalta cu leaganul daca aveam destul curaj si nu mancasem de curand. Si cazutul din leagan si tot spatele julit imediat dupa, cand m-am ridicat. („M-am speriat de o vaca de-aia… spaniola cica ii spune. De-aia cu pete negre… Si m-am impiedicat de banca din spatele meu… si am cazut.”) Si invinetitul ochiului Cristianei cand ma dadea in leagan. Cu leaganul. (O atinsesem cu piciorul pe pantaloni, s-a uitat in jos sa se stearga si zbang!)

Revenind la ce povesteam… candva, mai devreme, inainte sa plec sa iau paine (Am fost sa iau paine si sa duc gunoiul… si mai devreme am curatat colivia lui Piti.). Am papat acolo, au ramas fara prajituri pana am terminat noi si nu au avut deloc sambata papanasi cu smantana si dulceata (Asta e acel ceva la care ma gandesc cand simt ca mi se face foame, indiferent de cand se intampla. Just give me that and I’ll love you for the day.), asa ca am mers pe terasa si m-am impacat cu o inghetata cu sirop de artar din care imi tot fura mama cu lingurita de la cafea (pe care cred ca i-au dat-o doar ca sa imi fure mie din inghetata, ca ea nu ceruse nici zahar, nici lapte la cafea).

Ne-am dus sa ne plimbam pe la Peles. Daca e ceva ce asociez eu cu Dada (bunicul din partea mamei, dar cine nu stie inca cine e Dada?), atunci e Pelesul. Si 21 septembrie, ca m-am nascut de ziua lui. Pelesul pentru ca acolo mergeam mereu cand veneam cu ei la Sinaia (Dada si Buni). Si il vizitam de fiecare data. Si cat stateam cu ei, 1-2 saptamani, in fiecare vara, mergeam in fiecare dupa-amiaza un pic prin curtea Pelesului.

Ne-am intors si am plecat pe la 6 si jumatate. Si am inceput sa adorm iar spanzurata in centura de siguranta. „Hai fa un popas sa trec eu in spate sa pot sa dorm ca lumea…” „Nu, ca nu il mai prind pe Dan dupa.” „Zzzz…”

Am ajuns, am facut un dus lung sa scap de noroi (de senzatia de noroi de fapt, ca ma curatasem pe piele si imi schimbasem ce era manjit de noroi, dar I still felt dirty and not in a uuu way), atarnat prin casa, somn… candva, ca nu stiu ce am facut pana spre dimineata, dar stiu ca iar am adormit tarziu.

Si asta a fost sambata.