Acum ploua si am oprit muzica pentru a auzi picaturile de ploaie cazand pe frunzele copacilor din preajma ferestrei mele. Am simtit aceasta ploaie, am asteptat-o stiind ca o sa vina. Si mai devreme erau un norisor pe aici si un norisor mai incolo si toti cei carora le-am zis m-au crezut nebuna.

Dar ei nu stiu ca eu si ploaia avem o relatie de lunga durata. O cunosc de multi ani si o simt cand se apropie lent pentru o noapte lunga de tandrete sau cand  tachineaza cateva zile la rand pentru cateva ore pasionale. Sau cand e nervoasa si incepe sa arunce cu orice apuca in calea sa. Si atunci imi place cel mai mult, pentru ca atmosfera e atat de apasatoare inainte, apoi totul devine imprevizibil, salbatic, de nestapanit… si ramane atat de linistit, atat de nemiscat dupa.

Iubesc ploaia si prefer sa ma prefac ca am uitat umbrela acasa atunci cand simt ca se apropie. Si in timp ce oamenii normali se adapostesc pe unde apuca, eu voi fi cea care merge in pas de plimbare, cu bratele deschise si cu fata indreptata spre cer, lasandu-ma sarutata de picaturile de ploaie.

Si ce sarut e mai placut decat cel daruit si primit in ploaie? Oamenii alearga in jurul vostru, soferii claxoneaza, se aud voci, insasi ploaia e asurzitoare… si apoi sunteti voi, cu trupurile ude apropiate si nu auziti nimic, nimic in afara de respiratia apasata a celuilalt si nu vedeti nimic, nimic in afara de ochii rabdatori , dar flamanzi ai celuilalt… Si e rece. Si va atingeti lent buzele, lasandu-va cuprinsi de caldura celui din fata voastra, uitand de tot haosul ce va inconjoara. Ramaneti doar voi si ploaia.

Acum s-a oprit. A mai ramas doar o adiere usoara, ca o mangaiere de adio.