Teoretic a inceput de vacanta… Practic 2 saptamani de tocit la contabilitate inainte de a da restanta… Puii mei, abia astept sa vina iulie, sa ma arunc in mare sau piscina si sa plutesc fara stire in lumina soarelui…

Idk where I’m going, idk where I’m from… parca era dintr-un cantec… dar totusi se potriveste… ce pot sa zic? Sunt o creatura ciudata, paranoica, ma plang prea mult, ma enervez prea rpd, sometimes I’m high, sometimes I’m low…

Azi (ma rog, ieri, pe 8), bunicul si-ar fi serbat ziua de nastere. Am cautat scuze sa nu merg la cimitir. Nu stiu de ce, dar nu vreau sa mai merg acolo cu altii, vreau sa ma duc singura once, sa pot sa soptesc secrete crucii asa cum in copilarie sopteam secrete cerului instelat din mijlocul verii… Vreau sa ma duc sa plang acolo, fara sa ma ia careva in brate, in speranta ca imi va face bine… Pentru ca nu vreau sa ma simt mai bine in privinta aceasta, dorul lor e menit sa ma doara… Da, oricat de emo ar fi, simt nevoia acestei dureri… pentru ca o merita intr-un fel…

In mod ciudat, imi place acel cimitir si nu ma ingrozeste numarul de morminte in mod exceptional… Statuile din Bellu sunt minunate si drumul pana la mormantul lor imi da pace… I-am uimit pe bunicii ceilalti si pe toti care au venit la inmormantarea bunicii ca stiam drumul, chit ca trebuie sa schimbi drumul drept de multe ori de cand capela mare e in renovare, iar trupurile sunt depuse in capat, la capela militara… Dar cum sa nu tii minte statuia ingerului aplecat peste trupul soldatului mort? sau basorelieful cu inger de langa capela mare? si toate celelalte statui… Iar mersul la morm. scriitorilor in perioada bac-ului mi-a dat incredere… Nu mai aveau de mult lumanari si m-am simtit bine aprinzand cate una la fiecare poet/scriitor care mi-a placut… Da, ok, suna fucked up, dar I find peace there pentru ca acolo sunt bunicii…

In apartamentul lor, care e acum locuit doar de papagal pentru ca mama nu il vrea aici, ma simt la fel de linistita pana cand imi dau seama ca nu e nimeni in dormitor sau in bucatarie… sau macar pe „balconul camerei de la strada”… scotocesc in dulapuri si inca mai gasesc haine calcate de bunica sau haine imbibate in parfumul lor…

In sufragerie am adunat cu tata toate pozele din apt si e un teanc mare… Si mai e si poza cu bunicu care a fost la inmormantare… Imbracat in uniforma, arata trist si dezamagit…

Partea cea mai urata din toata povestea e ca eu nu am stat la inmormantarea lui… Imi notasem gresit o data la un examen (era sesiune) si toti mi-au zis sa ma duc la examen… Am stat la capela, i-am mangaiat chipul, i-am sarutat fruntea, dar in timpul slujbei eu eram pe drum spre afurisitul de ASE… Degeaba zic ca stau la ASE doar pentru ca o sa fac japoneza in anul 2… Stau la ASE pentru ca si el a facut ASE-ul… si a facut si Sava, ca si mine… Si ma leaga de el aceste lucruri… Si toate acelea le-a facut pentru tata si, mai tarziu, ce a facut a facut pentru mine…

Inca am nevoie de ei, bunica mereu ma asculta inainte sa se imbolnaveasca, cu ea vorbeam despre orice… Iar bunicul imi facea toate poftele, m-am certat cu el doar de vreo 3 ori in toata viata… Dar si cand m-am certat, vreo juma’ de luna nu m-am mai dus acolo… Si ei au facut ceva ce niciun alt adult nu a mai facut: si-au cerut scuze cand m-au facut sa sufar, cand stiau ca ei au gresit… Tata nu seamana cu ei, mereu se asteapta sa ne impacam de la sine, mamei ii cer eu iertare mereu daca o supar, cu bunica Coca daca ma cert, ma cearta dup-aia Dada, nu ea, iar Dada ma cearta rar pt pb directe cu el…

Aveam multe sa mai aflu despre ei, bunicul mi-a mai povestit chestii despre bunica si despre copilaria lui ultima data cand am mai vorbit mai mult timp… Ultima data cand l-am vazut in viata a fost in seara in care isi facea bagajul… I-am dus o prajitura cu vanilie si a mancat-o cu asa o pofta… Si i-am dus gunoiul, fara sa ma roage, probabil singurul lucru cu care sunt impacata in toata povestea asta… Ca de mers la spital la el nu am mers… Nu credeam ca o sa moara, ziceam ca o sa merg data viitoare cand mai merge tata… dar nu am mers si a murit si nu mai pot face nimic in privinta aceasta…

Fara ei sunt pustie… Da, ii am pe ai mei care niciodata nu au reusit sa ma asculte per total cat a reusit sa ma asculte Mamaie fara nici cel mai mic efort din partea ei… Ii am pe ceilalti bunici, care sunt mai traditionalisti, nu asa open-minded, desi mai tineri… Il am pe Serban, dar sa fim seriosi, cine stie cat dureaza… De prieteni nu prea mai am timp si ma apropii greu de cineva…

Mi s-a reprosat ca incerc sa fiu ceva ce nu sunt de curand. Don’t worry, nu de asta e legat tot ce am scris, tot ce am scris e legat de 8 iunie si tot ce inseamna aceasta zi. Sunt cum sunt pentru ca pastrez in mine parti admirate in copilarie la cei din jurul meu… Un pic easy-going, ca Marga, un pic religioasa si un pic crazy, ca Leana… Un pic funny, deschisa la subiecte mai hush-hush, un pic intelegatoare, foarte sensibila, ca Mamaie, un pic (mai mult) inchisa in mine, cu acea „chestie” pe care zicea Costache ca a vazut-o la mine ca Tataie… Pana acum nu mi-am mai dat seama ca asemanarile mele cu Tataie se intind mai departe decat nuanta ochilor in anumite zile, Sava si ASE…

Si totusi, chit ca toate acestea sunt in mine, chit ca imi place sa cred ca toti cei enumerati traiesc prin mine, s-au dus toti, unul cate unul… Si tot ce mai am sunt cateva imagini in minte si niste haine cu parfumul lor… Si nu imi ajung…