Acum un an si ceva a inceput totul… Iar vase sparte ( ca in ’96 ) si de atunci n-a mai fost la fel…

Imi aduc amine de ziua in care am aflat ca i s-au mai spart cateva vase la cap… Bunicul, tata si cu mama au dus-o pe cea care a consultat-o pana acasa (persoana ne este si ruda si a vrut sa o duca toti ca sa ii vada mama ei)

Ploua afara… M-am asezat pe manerul fotoliului, langa bunica si am inceput sa-i vorbesc asa cum ii vorbeam totdeauna… Incepusem sa-i povestesc de un baiat de care imi placea… I-am vorbit si i-am vorbit dar ea se uita pur si simplu in gol si nu zicea nimica… Am intrebat-o daca ma aude sau daca e suparata pe mine… Da, ma aude si nu am facut nimica… Si atunci de ce nu-mi zice nimica… Si m-a intrebat daca i-am zis eu ceva… Nu am mai zis nimic, mi-au dat lacrimile, iar imaginea ploii devenea din ce in ce mai neclara… Cand s-au intors ai mei m-am prefacut ca totul este ok si nu le-am zis ceva despre asta…

Apoi totul a devenit din ce in ce mai rau… La sfarsitul verii abia mai putea sa mearga… Eu nu am mai stat la bunici, ca in fiecare vacanta, pt ca nu ma mai simteam in stare… A venit scoala, ea a inceput cu dializa, bunicul a inceput si el sa slabeasca si sa respire mai greu…

Cu trecerea timpului, starea ei psihica s-a agravat… nu ma mai recunoaste tot timpul si daca e mai lucida si ma recunoaste incepe sa planga si sa-mi spuna uite in ce hal am ajuns, Mirela, sau ca mai bine ar muri decat sa traisca asa… Dar mai sunt si momente in care totul pare aproape normal si o rog sa-mi povesteasca de cand era ea mica (cand eram d vreo 5 ani o rugam sa-mi povesteasca de cand era ea mica in fiecare seara, asa ca am ajuns sa-i cunosc povestile pe de rost)

Aseara am fost si i-am dat de mancare… Nu m-a recunoscut si din cand in cand il striga pe bunicul (el manca in bucatarie)… Cand a terminat de mancat am inceput sa-i mangai parul… E ciudat ca desi e atat de batrana nu are parul alb, ci gri inchis… Sprancenele ei nu au nici macar un fir alb (si tata la 46 de ani are o multime de fire albe in sprancene)… Si fata ei nu are riduri multe asa cum au alte femei de varsta ei… Ii tineam mana dreapta in mana mea (mana stanga nu o mai poate misca)… Era atat de rece…

Cand a terminat bunicul de mancat m-a rugat sa il ajut sa-i prinda parul. Pana la urma i l-am prins eu ca bunicu’ ii face un mots si arata ridicol cu el… I-am impletit parul in spic… Ce par lung are acum…

Am mai iesit pe balcon si m-am asezat pe un scaun, uitandu-ma la stele… of, cate amintiri… camera mea, eu jucandu-ma cu papusile, eu pe canapea plangand si bunica spunandu-mi tot felul de lucruri numai sa ma opresc si sa zambesc iar, ea plangand si eu incercand sa o fac sa zambeasca, eu sub masa jucandu-ma cu Andy, eu cu Irina pe patura in parc, eu pe balcon batand cuie in usa dulapului lu’ bunicu’, eu tot pe balcon facandu-mi un fel de cort… Numai balconul asta cate amintiri a strans… Imi aduc aminte ca mancam doar banane la un moment dat si doar pentru ca imi placea sa le arunc cojile in teiul din fata balconului (desi imi tot zicea bunica sa nu mai fac asta) sau in balconul unor vecini daca erau plecati… Si stropeam cu apa oamenii si cainii si pisicile… Vai si cand a zburat Fifi (canarul meu) cat a mai alergat dupa el prin gradina in timp ce eu plangeam in genunchi in balcon si zbieram Fiiiifiiiii… Si de ziua mea cand eram vreo 7 fete si ne-am urcat pe dulap si am inceput sa dansam in timp ce vorbeam cu Paul (vecinul de la alta scara)… Si-atatea nopti pierdute pe acest balcon soptindu-mi toate secretele stelelor…

Secrete… Fata de ea nu aveam secrete… Ii spuneam totul… Mami nu stie nici jumatate din tot ce stia bunica despre mine… Mami nu stie decat de vreo 3 baieti de care mi-a placut… Bunica stie de toti… Si pe multi i-a caracterizat perfect din cele ce i-am spus… Si mai tarziu i-am dat dreptate… Imi lipseste sa-i spun totul… Adica pot sa-i spun, dar ce rost are? E ca si cum as vorbi cu un copac…

In unele nopti se trezea pe la 3 (Craciun, Paste si vara) si incepea sa faca mancare… Imi dadea un sentiment de liniste sa vad lumina aprinsa la bucatarie (eu am dormit totdeauna in sufragerie la bunici, nu imi placea sa dorm in camera mea)… Sau uneori ma trezeam si ma asezam cu fundul pe un colt al mesei si ma uitam la ea cum framanta aluatul pentru cozonaci… Of si ce dor poate sa-mi fie de branzoaicele pe care le facea… Si cartofii prajiti facuti de ea erau unici… Nicaieri nu am mai mancat mancare la fel de buna ca a ei… Ma rog, ador mancarea facuta de ai mei, dar a ei era altfel… Avea un anumit farmec…

As vrea sa dau timpul inapoi… Stiu ca sfarsitul ei va veni curand, dar nu vreau sa stiu asta… Este doar o umbra a ceea ce a fost candva, dar e important ca este…